Izbăleşte-ne, Doamne, de ignoranţă!

Mă exasperează perseverenţa cu care educatoarea Lunei (o educatoare bună, de altfel) îi învaţă pe copii religie, în detrimentul educaţiei morale şi civice pe care cred eu că ar trebui să le-o facă. Într-un an şi jumătate, de când merge la grădiniţă, Luna a aflat despre Dumnezeu şi Isus Hristos, rugăciuni şi înviere, chiar şi un pic despre iad. A plâns când, cu ocazia „bobo-botezului”, am refuzat să o duc la biserică să ia apă „ştiinţifică”, care, cică, ne poate vindeca de orice boală. În schimb, nu a auzit niciodată vorbindu-se despre protejarea naturii, grija şi respectul faţă de semeni sau despre reciclare, de exemplu. Încerc să compensez lacunele acasă, dar mi-ar plăcea să am sprijinul acestei autorităţi absolute care este, în anii fragezi, educatoarea. Şi mi-ar plăcea să aibă şi ceilalţi copii norocul unei educaţii corecte încă de la început, care să ne asigure nouă, tuturor, şansa la o viaţă mai bună în singura lume pe care o cunoaştem cu siguranţă: cea de pe Pământ.

La început m-a emoţionat faptul că gâgâlicea mea de om îşi împreuna mânuţele înainte de masă şi spunea cu pătrundere Tatăl Nostru. Emoţia nu dura foarte mult, pentru că ajungea la „Şi ne izbăleşte de cel rău”, la care pufneam inevitabil în râs, pentru ca mai apoi să încheie cu o apoteotică cruce cu mâna stângă, din creştetul capului până la genunchi.

Nu i-am corectat niciodată pronunţia „izbăleşte” tocmai pentru că ne amuză de fiecare dată. Însă într-o seară, când tocmai o culcasem şi dădeam să plec din dormitor, Luna a sărit în picioare şi a început să-şi spună rugăciunea cu aerul unui om vinovat care îşi uitase îndatorirea:

– Aşa ne-a spus doamna educatoare să facem, şi-a motivat ea gestul.

– Dar doamna educatoare v-a spus vreodată şi DE CE să faceţi asta? am întrebat-o eu, deja nervoasă.

O confuzie totală s-a ivit în privirea copilului meu. Am luat-o pas cu pas şi rând cu rând, „traducându-i” rugăciunea. Nu ştia nici cine e „Tatăl nostru”, nici ce înseamnă rugăciune, nu înţelegea, evident, nici „greşale”, „ispită” şi nici simpaticul „izbăleşte”. Măcar acum să îşi dea seama că i se adresează lui Dumnezeu şi că îi cere, printre altele, de mâncare.

Nu-mi mai rămâne decât să aştept ziua în care îşi va da seama singură că mâncarea nu cade din cer decât în desene animate.

Anunțuri

Un gând despre „Izbăleşte-ne, Doamne, de ignoranţă!

  1. Pingback: Raţiune şi flatulenţă | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s