Raţiune şi flatulenţă

Mă plângeam mai demult, în Izbăleşte-ne, Doamne, de ignoranţă!, de faptul că Luna primeşte la grădiniţă prea multă educaţie religioasă pentru gustul meu. Atât de multă încât, în ajunul zilei de naştere a educatoarei ei, am avut următorul dialog tematic:
– Luna, mâine e ziua doamnei Mimi, trebuie să mergem să îi căutăm un cadou.
– Ceeee? E Sfântul Doamna Mimi?, s-a entuziasmat fetiţa mea la gândul că va fi servită cu bombonele şi suc.
Tocmai pentru că mă îngrijorează perspectiva ca fiica mea să-şi piardă liberul arbitru, aşa cum se întâmplă, în mod paradoxal, cu cei aflaţi prea mult sub influenţa fariseistei noastre biserici naţionale, fac toate eforturile acasă pentru a echilibra balanţa cunoştinţelor copilului. Îi vorbesc despre evoluţie şi asemănările oamenilor cu maimuţele, despre adaptare şi dinozauri, ba chiar şi despre legile fizicii, în măsura în care îmi amintesc şi eu câte ceva din şcoală. Adică puţin. Foarte puţin…
Uneori, eforturile mele par zadarnice, ca atunci când copilul meu m-a întrebat, pe nepusă-masă şi în mijlocul străzii:
– Mama, tu eşti singurul om de pe lume care nu crede în Dumnezeu?
M-am întrebat şi eu atunci dacă nu cumva insistenţa mea în a-i nega existenţa acestui Dumnezeu al popilor, în care par să creadă toţi ceilalţi, ar putea întări, de fapt, confuzia ideologică a copilului meu. Şi mi-am propus să-mi temperez vehemenţa.
După o vreme a venit, însă, şi întrebarea care îmi confirma că eforturile mele dădeau roade:
– Mama, nu-i aşa că Dumnezeu a făcut mai întâi o femeie?
– Nu, i-am răspuns eu precaut şi cam rece. Dar de ce întrebi?
– Pentru că numai femeile pot să crească copii. Bărbaţii nu pot avea copii singuri. Şi n-ar mai exista oameni.
M-am încălzit brusc: deci pune la îndoială Creaţia însăşi, e bine! Am fost atât de mândră de fetiţa mea de cinci ani, cu această mică dovadă de gândire logică, încât am hotărât că e cazul să o răsplătesc imediat şi m-am apucat de făcut muffins.
Desigur că nici rateul nu a întârziat să apară, că doar nu oi avea la uşă vreun Einstein mic. După numai vreo oră, pe când ii reproşam Lunei că a mâncat prea multe prăjiturele, în condiţiile în care toată ziua o cam duruse zgomotos burtica, am primit de la ea o replică ce mi-a anulat total mândria de mai devreme:
– N-are nimic, mama, m-a asigurat ea cu superioritate, măcar acum pârţurile mele vor mirosi a muffin.
Am hotărât că a venit timpul şi pentru o lecţie mai serioasă de fiziologie. Cu condiţia să îmi mai aduc şi eu aminte câte ceva…

Anunțuri

6 gânduri despre „Raţiune şi flatulenţă

  1. Luna, este geniala…serios! Varsta de 5 ani mi se pare cea mai amuzanta (fiu-meu are 5 jumate) fiindca incep sa gandeasca din ce in ce mai complex si pun cateodata niste intrebari atat de inteligente, incat trebuie sa te documentezi serios inainte sa raspunzi. Imi place sa citesc faptul ca mai exista cel putin un parinte care considera deranjanta aceasta indoctrinare timpurie. Noi, din fericire, am plecat din Romania de cativa ani, iar copilul a inceput aici gradinita, deci nu ne mai confruntam cu asemenea chestiuni…insa eu caut foarte des sa ii explic logic atunci cand ma intreaba despre iad si rai, de exemplu, si sa il fac sa inteleaga ca cel mai important lucru pe lumea asta, este sa fii bun si sa iubesti. Foarte fain articolul!

    Apreciază

  2. Multumesc. Nu cred ca Luna e geniala, ci doar ca este la o varsta la care descopera lumea din jur si ii place sa vorbeasca mult, dar nu are inca vocabularul complet, asa ca scoate perle. Pe care eu le exploatez fara mila 🙂 Sa-ti traiasca si tie baietelul! Cred ca ii explici exact esenta necesara: sa fii bun si sa iubesti. Eu cred ca Dumnezeu este iubire, probleme am doar cu Dumnezeul popilor si cu religia prost inteleasa si aplicata…

    Apreciază

  3. da, e exact vîrsta lui „dacă nu…, atunci nici…”.
    copchilu’mi a făcut ieri un raţionament de mi-a stat mintea-n loc, l-am felicitat literalmente, îmi venea să ţopăi de bucurie că s-a putut gîndi la aşa ceva… din păcate, am uitat despre ce era vorba, aşa mult m-am ţinut să scriu pe FB.
    cît despre religie (aia a popilor – pe cuvînt că am citit de două ori a „plopilor” pînă mi-am dat seama ce scrisesei de fapt), mi-e tare teamă că adevărul e altundeva. nu ştiu unde.

    Apreciază

    • Iata de ce scriu imediat tot ce aud: pentru ca uit!!!! Si port si ochelari de citit, de la o vreme. Dar eu sunt mai batrana, asa… Nici eu nu stiu unde e adevarul si, la urma urmei, nu cred ca asta e important. Important ar fi sa ne gasim fiecare adevarul nostru, care sa ne faca sa ne simtim impacati cu conditia umana.

      Apreciază

      • mai bătrînă, aşa? me 39.
        e bine să ţi se permită să-ţi găseşti adevărul. noi stăm în casă cu ma mere, care consideră că există un singur adevăr (BOR) şi încearcă să ni-l impună cu de-a sila. ies nişte ciocniri….

        Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s