Ingrata meserie de mamă

Discuţiile cu fetiţa mea o iau deseori razna. Într-o seară, de la un simplu cântecel înainte de culcare, am ajuns să am revelaţia că sunt doar un om normal. Iată cum:

–      „Săniuţa fuge,/ Nimeni n-o ajunge,/ Are dor de ducă…”, îşi repeta Luna conştiincioasă cântecul pentru serbarea de Crăciun. Mama, hai să fac eu mai bine un cântec: „Pătuţul fuge,/ La, la, la, se duce…” Uau, cum ar fi să fie un pat-săniuţă? Uite, putem să facem noi unul.

Şi s-a ridicat transpusă în picioare, a măsurat din ochi patul şi a început să facă planuri:

–      Aici punem o scândurică, aici mai punem una, nişte sfoară acolo, încă o scândurică, un fier… Cred că o să mă fac inventator!, a încheiat ea triumfătoare, dar şi epuizată de asaltul imaginaţiei şi de învârtitul prin pat.

–      Mi-ar plăcea să ajungi inventatoare. E o profesie pe care o faci cu plăcere şi de care nu te poţi plictisi, ceea ce este foarte important, am susţinut-o eu, la fel cum am făcut şi acum doi ani, când îşi dorea să fie doctoriţă de căţei, pisici şi iepuri, şi anul trecut, când s-a răzgândit şi a hotărât că-şi va deschide un restaurant.

–      Mda, dar totuşi pare cam obositor. Mai bine mă fac om normal.

–      Cum adică, Luna?

–      Adică om normal. Aşa, ca tine. Să nu fac nimic.

Deşi m-am simţit uşor jignită, m-am limitat să îi spun că eu fac o groază de lucruri de care ea nu îşi dă seama acum. Apoi i-am dat medicamentele, i-am citit, am culcat-o, am strâns masa, am spălat vasele, am luat de pe sârmă rufele pe care le spălasem mai devreme, am pus în ordine jucăriile şi hainele aruncate peste tot şi m-am apucat să scriu despre copilul meu.

Am mai fumat o ţigară şi m-am dus şi eu să mă culc. Mă aştepta o nouă zi în care urma să mă trezesc devreme ca să nu fac nimic.