Rochia de făcut prieteni. Imaginari…

Azi am cântat „Mulţi ani trăiască”, împreună cu fetiţa mea, în faţa unui tortuleţ improvizat din fructe. Apoi am suflat amândouă în lumânare. Nu, nu e nici ziua mea, nici ziua Lunei, ci a unei căţeluşe imaginare, pe care o cheamă Mari şi care tocmai a împlinit patru ani. Bineînţeles, eu nu o pot vedea, dar asta nu mă împiedică să mă bucur la o aniversare, nu-i aşa?

Primul prieten imaginar al Lunei a apărut pe la doi ani şi puţin. Era un şoricel civilizat şi discret, care venea la noi acasă, făcea baie în cada noastră, se îmbrăca şi dispărea înainte să apucăm să-l vedem. Îl botezase Tivi şi nu a vrut niciodată să ne facă şi nouă cunoştinţă cu el.

După vreo lună, l-am avut drept musafir enigmatic şi pe Jazz. Acesta era aviator şi locuia pe tavan. Lângă el, în carlingă, se afla o fetiţă care semăna surprinzător de bine cu a mea, pentru că avea un tată Eduald, o mamă Voculecu şi o suzetă în gură. M-am speriat puţin la gândul că fetiţa mea se dematerializează şi urcă spre tavan când nu sunt eu atentă, dar m-am liniştit repede, pentru că Jazz şi-a luat zborul şi nu a mai fost văzut niciodată.

După alte câteva luni, au apărut căţeii imaginari, iar pe aceştia ne-am hotărât să îi „vedem” cu toţii – drept pentru care ei sunt şi acum printre noi. În prima seară, au făcut pipi pe gresia din baie, lucru raportat cu promptitudine de către fetiţa mea, geloasă, probabil, pe faptul că ei pot face asta oriunde au poftă, iar ea este obligată să stea pe toaletă. Apoi, căţeii cu pricina au început să apară şi prin alte locuri, au căpătat nume şi descrieri detaliate, ba chiar se fac şi utili, păzindu-ne casa când suntem plecaţi (ştiu acest lucru pentru că Luna îi sună regulat de la mobilul ei tot imaginar, ca să se asigure că e totul în ordine). Pe unii îi luăm cu noi în maşină, unde este mare înghesuială, pentru că mai tot timpul se naşte câte un puiuţ. Pe alţii, îi dăruim unor stăpâni de încredere, cum a fost cazul lui Unghiuţă, lăsat de Luna acum vreun an în grija unui prieten pe care îl întreabă uneori cum o mai duce căţeluşul ei. Mai avem şi unii dotaţi cu puteri speciale (căţeii Elastic, Hipnoza şi Cel-care-mângâie-cu-frunza, de exemplu), dar aceştia apar sporadic, doar dacă e nevoie de ei.

Nu mă îngrijorează prietenii imaginari, atâta vreme cât şi fetiţa mea ştie că aceştia sunt imaginari; e un semn de creativitate şi o modalitate plăcută de a nu te simţi singur când aşa şi eşti. Şi mă bucur că Luna are încredere în noi şi ni-i prezintă pe toţi. Iar când mi-a dezvăluit şi modalitatea secretă prin care produce căţeluşii, m-am simţit de-a dreptul specială:

–      Ştii, mama, că eu am o rochie magică, care face căţei imaginari? Vrei şi tu una?

–      Sigur că da, m-am arătat eu încântată de propunere.

–      Câţi ani ai tu?

–      Patruzeci şi trei, Luna…

–      Perfect. Chiar am o rochie de patruzeci şi trei. Ce culoare vrei? A mea e albă, aşa, din acelea de căsătorie, a combinat ea repede cu cealaltă mare pasiune – rochia de mireasă.

M-am prefăcut că îmbrac rochia verde imaginară pe care mi-a dăruit-o fetiţa mea. Spre norocul meu, a uitat imediat de joc şi s-a apucat de altceva. Nu de alta, dar nu cred că aş fi fost în stare să fac vreun căţel. Imaginaţia mea nu mi-a făcut niciodată plăcuta surpriză a unor prieteni fideli, care să mă ajute să nu mă mai simt singură atunci când lumea reală construieşte ziduri de indiferenţă în jurul meu.

Anunțuri

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s