Extinderea domeniului vorbelor

Una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa unui părinte este cea în care copilul lui începe să vorbească. Pe de o parte, te bucuri că, în sfârşit, poţi înţelege ce îşi doreşte el de la tine, pe de altă parte, te distrezi garantat. Nu poţi decât să te amuzi când copilul îţi spune „caca!” în loc de „gata!” sau „pulèle” în loc de „cuiere”, când numără „unu, doi, trei, pampu” şi când personajul lui preferat de la televizor este „Pichi Papus” – adică, deşi sunt convinsă că aţi înţeles, „Mickey Mouse”.

Fiind carne din carnea mea, ar fi fost imposibil ca Luna să nu vorbească mult, şi cu gura, şi cu ochii, şi cu mâinile. Prima încercare a făcut-o la doar două luni, când, spre mirarea noastră admirativă, s-a chinuit să-şi strige jucăria preferată: „leu”. După câteva luni, a apărut şi tentativa (bineînţeles, ratată) de a spune „floare” şi abia mai târziu am auzit şi ceea ce orice femeie îşi doreşte să audă: „mama”.

La un an ne ameţea deja cu lungi discursuri, preponderent de neînţeles, formate din cuvinte cel mult bisilabice şi care mai de care mai caraghioase, iar cuvântul ei preferat a devenit, pentru multă vreme, „papuc”, cu accent prelung pe „c”.

La doi ani, înclinaţia ei către cuvinte complicate ne-a oferit adevărate răsfăţuri, de genul „micamamente”, „Opscilocopcino” şi „epscepţiopnal” (adică „medicamente”, „Oscilococcinum” şi „excepţional”), dar şi surprize de perfecţiune, ca „dinozaur” şi „Deceuninck”. Ne povestea entuziasmată cum apăruse în parc „poliţia căcare” (pe cai, evident), se plângea că îi e „gâc” („frig”) şi rămăsese fidelă accentului pe ultima silabă: „cârliggg”, „pipì-ul”.

La doi ani şi jumătate, inventa deja cuvinte, atunci când cele pe care le ştia se dovedeau insuficiente („M-am usucat deja, că m-am spălat şi m-am prosopit”) şi ne făcea de râs pentru că avusesem proasta inspiraţie de a bea o dată (doar o dată, jur!) whisky în prezenţa ei, povestind tuturor că băutura ei preferată este „uichiul”.

După trei ani, odată cu apariţia ultimului sunet care se lăsa aşteptat, „s”-ul, cuvintele au devenit, oarecum spre regretul nostru, normale. A contat, probabil, şi faptul că noi i-am vorbit tot timpul la fel de normal, ca unui om mare, fără exces de diminutive şi fără cuvinte stâlcite, cum au de multe ori tendinţa să facă oamenii mari în prezenţa unui copil. Am convenit, însă, să păstrăm în familie, ca pe un cod complice, cuvinte simpatice, precum „doptor”, „leptoc” şi „hâş” – adică „doctor”, „laptop” şi „haş” (litera, evident).

Acum, la cinci ani, majoritatea derapajelor Lunei ţin de anumite forme gramaticale ale cuvintelor: „Nu mai ţin-minteam minte”, „Îmi place măr-rasul” sau „Căţelul a sugit lăptic”. Avem „băltoci”, „dulape”, „melcă” şi „taură”, spălăm feţe de masă „grăsimate” şi facem uneori „pişcoţi” şi „steluţe dopate” – la ultima expresie, m-am îngrijorat puţin, pentru că nu vedeam legătura dintre fursecurile pe care le coceam şi anumite substanţe interzise, dar copilul mi-a explicat că ei i se pare că pun în tavă nişte steluţe cu dop (!).

Continuă să fie pasionată de cuvinte complicate, pe care, deşi acum le pronunţă corect, le foloseşte în contexte total aiurea. De exemplu, când a văzut prima oară un negru pe stradă, care era îmbrăcat într-un tricou tot negru, a exclamat suficient de tare încât să o audă şi el:

–        Wow, uite, mamă, ce s-a asortat omul ăla cu bluza!

Sau, atunci când scoatem câinele afară, în scopul satisfacerii necesităţilor fireşti, ea îi deschide larg uşa de la bloc şi îi spune cu intonaţie shakespeariană:

–        Du-te şi fă-ţi datoria!

O compătimeşte sincer pe lucrătoarea la Salubritate care târăşte după ea, pe stradă, o pubelă goală:

–        Doamna aceea nu prea are experienţă, că nu convinge pe nimeni să îi dea gunoi.

Şi îl compătimeşte şi pe covorul bătut de un vecin în faţa blocului:

–        Doamne, Dumnezeule! Săracul covor! Are şi el o viaţă! De ce l-o bate aşa?

Ba chiar a ajuns să fie atât de sigură pe cunoştinţele ei lingvistice încât îi învaţă şi pe alţii:

–        Azi, la grădiniţă, Eliza nu ştia ce e un „oblig” şi eu i-am explicat.

–        Nici eu nu ştiu ce e, spune-mi şi mie, te rog, am mărturisit eu curioasă.

–        E atunci când o fetiţă vrea o păpuşă şi tata şi mama ei nu vreau. Asta e un „oblig”.

E bine că acum ştim şi eu, şi Eliza, şi, probabil, şi bieţii ei părinţi…

Sunt curioasă: copiii voştri ce cuvinte abramburite ştiu?

Anunțuri

3 gânduri despre „Extinderea domeniului vorbelor

  1. Ştefan a început cu cîrlig (mă rog, într-o formă personală) şi a continuat cu lighean.
    zicea, cînd era mic, leptoc, bineînţeles, iar blocului în care stăteam îi zicea blog. nu de alta, dar probabil eu vorbesc mult despre blogul meu.
    avem, fireşte, dulape, dar şi cuvinte inventate precum descochilat, care înseamnă, cred, desfăcut din legăturile fireşti.
    alte „anomalii” haioase nu-mi amintesc – dar le-am scris pe FB, la vremea lor…
    prosopit îmi sună vag cunoscut. cred că face şi el verbe din substantive.

    Apreciază

    • Pot intelege tiparul dupa care se construieste un plural ca „dulape” sau se stalceste „leptop”, dar coincidentza fascinatiei pt carlige mi se pare tare interesanta. Luni de zile ne-am amuzat sa ii aratam carligele doar de dragul de a o auzi cum le pronunta numele. Cat despre faza cu locuitul la blog, e mortala! Poate ti-o imprumut pt un articol viitor (cu copyright, desigur) 🙂

      Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s