Bunici toxici şi pupici irlandezi

Fetiţa mea obişnuieşte să îi îmbrăţişeze cu multă căldură pe ceilalţi copii, uneori chiar împotriva voinţei lor. Îşi sărută prietenii şi se agaţă de ei la despărţire ca şi când ziua de mâine nu ar mai exista. Am încercat de multe ori să îi explic că nu toţi oamenii sunt extraverţi, că unora le e greu să îşi exprime deschis sentimentele şi chiar să le accepte pe ale celorlalţi, că mulţi îi desconsideră pe cei care li se oferă în mod atât de evident… dar, nimic. A continuat să îi copleşească cu dragostea ei pe copiii din jur.

Într-o dimineaţă, când am dus-o la grădiniţă, o bunică a venit la ea şi i-a spus pe un ton răstit:

–        Sunt foarte supărată pentru ce i-ai făcut nepoatei mele ieri.

Luna s-a speriat imediat, iar eu am vrut, bineînţeles, să aflu detalii.

–        Ai strâns-o de gât, a continuat bunica să discute, de sus în jos, direct cu fetiţa mea, care era deja strânsă toată în mine. Vezi că, dacă mai faci aşa ceva, îţi fac şi eu ţie la fel!

Într-o lume ideală, cineva ar fi arestat-o pe loc pe bunica idioată. În lumea reală, Luna a început să plângă, iar eu m-am enervat:

–        Doamnă, dacă aveţi ceva de spus, îmi spuneţi mie! Şi în niciun caz nu îmi ameninţaţi copilul!

Din cauza lacrimilor, am reuşit cu greu să scot o explicaţie de la Luna: se pare că doar o îmbraţişase pe colega ei. Fetiţa cu pricina, deşi mai mare ca vârstă, este mai plăpândă fizic şi, probabil, şi emoţional, pentru că nu am auzit-o niciodată vorbind. Iar pe bunică o remarcasem deja pentru faptul că nu saluta pe nimeni, ci doar îşi aducea şi îşi lua copilul de la grădiniţă, mereu încruntată, fără să o lase să interacţioneze cu colegii ei sau să o aducă în parcul unde mergem mai mereu, aproape toţi, după ore.

Deci e posibil ca o îmbrăţişare să fi fost o surpriză confuză pentru fetiţa obişnuită, mai degrabă, cu răceală decât cu căldura sentimentelor. Sau poate că îşi dorea mai multă atenţie.

În căutare de lămuriri, am intrat în sala de clasă, unde educatoarea şi ceilalţi copii au spus la unison că nu au văzut niciun incident între cele două, iar fetiţa „agresată” a bătut şi ea în retragere, negând din cap că Luna i-ar fi făcut rău. Şi ea era speriată de amploarea pe care o luase incidentul şi avea lacrimi în ochi. Doar bunica a insistat în prostie, argumentând că Luna (o fetiţă de patru ani, e bine de precizat) nu ar fi plâns dacă nu ar fi fost vinovată!!!

Am rugat-o pe Luna să fie mai atentă pe viitor şi să evite apropierea de fetiţa respectivă, pentru că e sensibilă. Educatoarea, însă, cu o experienţă mai bogată decât a mea în astfel de întâmplări, a insistat să le împace, punându-le să îşi dea mâna şi să promită că vor fi prietene. Apoi le-a trimis la măsuţe. Fetiţa a urmat-o imediat pe Luna şi s-a aşezat lângă ea. În afară de cazul în care ea ar fi dezvoltat deja sindromul Stockholm, acest comportament m-a făcut să cred că, într-adevăr, nu a existat nicio agresiune voită.

Este genul de situaţie cu care mă voi mai întâlni de multe ori, ştiu, dar peste care îmi va fi întotdeauna greu să trec. Am avut inima grea pentru ambele fetiţe, care au suferit deopotrivă. Şi amândouă sunt abia la începutul nedreptăţilor vieţii… Probabil că ar fi trebuit să îmi pese doar de copilul meu, dar sunt la fel de bleagă ca Luna. Până şi portarul grădiniţei, martor la ameninţarea buniciii, mi-a spus la plecare că mă enervasem prea politicos pe aceasta. El ar fi strâns-o de gât.

La prânz, când m-am dus să o iau, am întrebat-o pe Luna cum fusese ziua ei. Mi-a povestit că fetiţa cu incidentul de dimineaţă îi zâmbise tot timpul.

–        Deci sunteţi prietene acum?, am întrebat eu.

–        Nu chiar, pentru că nu a vrut să îi dau un pupic.

–        De ce să-i dai un pupic? Iar încerci să pupi lumea cu forţa, Luna?

–        Ei, era doar un pupic irlandez.

–        Cum adică?, m-am mirat eu, pentru că nu mai auzisem de aşa ceva.

–        Pai un pupic irlandez e un pupic dintr-o ţară străină. E foarte foarte foarte foarte foarte mic. Nici măcar nu îl vezi cu ochii.

Acum, la câteva luni bune de atunci, fetiţa continuă să vină la grădiniţă cu bunica ei şi să plece singuratice, fără vorbe şi fără zâmbete, imediat cum se termină orele. Nu a fost niciodată invitată la vreo zi de naştere a colegilor şi nu ştim când este a ei. Dar eu îi zâmbesc de fiecare dată când o văd. Şi mă bucur când Luna mă asigură că în timpul orelor sunt prietene şi vorbesc foarte mult. Sper că, la un moment dat, va primi şi Luna vreun pupic de la ea, chiar şi irlandez.

Anunțuri

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s