Lecţii în fundul gol

De multe ori mă simt datoare să îi explic fetiţei mele anumite lucruri din desenele animate pe care le urmărim împreună. A fost mai întâi serialul cu Beethoven, celebrul Saint-Bernard. I-am spus că Beethoven cel original era, de fapt, un compozitor, chiar preferatul meu. Când Luna m-a întrebat dacă acela era tot câine, am decis că e, totuşi, cam devreme pentru un copil de doi ani să înţeleagă cum e cu muzica clasică.

Acelaşi Beethoven, însă, a perseverat şi s-a întors, împreună cu doi amici, sub formă de zombi cântăreţi într-o trupă din „Hotel Transilvania”. Având de acum copil de cinci ani (adică, mare, chipurile), am crezut că e bine să îi explic că Zombi Beethoven, Zombi Mozart şi Zombi Bach nu există pentru că zombi sunt nişte invenţii prosteşti, dar că numele acestea sunt ale unor mari compozitori ai lumii. Nici acum nu a prea interesat-o, ceea ce mă face să cred că ea nu îşi va sparge prima oară puşculiţa ca să îşi cumpere integrala simfoniilor lui Beethoven pe vinil, cum a făcut fraiera de maică-sa când era puţin mai mare decât ea acum.

Am avut apoi o confuzie la sfârşitul filmului „Rio 2”. Acolo, un păsăroi cabotin crede că a fost otrăvit şi profită de ocazie pentru a da o ultimă reprezentaţie măreaţă, cu monologul lui Romeo murind. După care se prăbuşeşte. Broscuţa care îl iubea la disperare încearcă să se sinucidă şi ea cu otravă şi cade artistic pe pieptul lui. Pe mine mă pufneşte râsul şi îi spun Lunei:

–        Asta e din „Romeo şi Julieta”, să vezi că nu mor, de fapt.

–        Dar Romeo şi Julieta erau foci!, răspunde mirată Luna, care văzuse mai demult un film de desene animate cu titlul împrumutat de la Shakespeare, în care protagoniştii erau, într-adevăr, două foci îndrăgostite.

După ratările cu muzica şi teatrul, mi-am încercat din nou norocul cu fizica, deşi aici sunt pe teren nesigur, pentru că nu a fost niciodată materia mea preferată (am şi acum coşmaruri repetitive, la un sfert de secol de la terminarea liceului, cu profesorul de fizică care intră în clasă şi ne cere pe un ton sumbru să scoatem o foaie de hârtie…) Pe când ne uitam la serialul „Tarzan”, am remarcat un personaj pe care îl cheamă Archimedes Q. Porter, un om de ştiinţă clişeistic (adică aiurit şi simpatic) care este socrul omului-maimuţă. I-am povestit Lunei despre primul Arhimede cunoscut, despre cum făcea el baie ca tot omu’ şi despre cum, străfulgerat de revelaţia principiului care îi va purta mai apoi numele, a ţâşnit afară din casă urlând „Evrika! Evrika!”

–        Dar a uitat că era în cadă, aşa că a ieşit pe străzi… în fundul gol!, adaug eu cu un ton de vecină de bloc colportoare de senzaţional.

Ochii Lunei se aprind. Plusez:

–        Şi l-a văzut tot oraşul!

Deja pot stinge luminile din casă, ochii Lunei ar compensa cu succes. Când îşi regăseşte graiul, mă întreabă timid:

–        Dar oamenii ăia se uitau la el, în fundul gol, aşa?…

Pudibondă, fetiţa mea!

Deşi am crezut că va reţine numai spectaculosul din ceea ce i-am spus, spre surpriza mea, după câteva zile încerca şi ea să se ţină la suprafaţa apei din cadă, exclamând cu bucurie:

–        Uite, mama, domnul ăla din Grecia avea dreptate: mă împinge apa în sus!

Aşa că sfatul meu pentru părinţi este: perseveraţi! Nu se ştie niciodată cu ce anume puteţi stârni interesul copiilor voştri pentru ştiinţă şi artă: cu o gaşcă de zombi rockeri, cu o pereche de foci care luptă pentru iubirea lor sau cu un fund gol prin centrul oraşului. Cu imaginea lui, adică.

Anunțuri

6 gânduri despre „Lecţii în fundul gol

  1. hahaha! este foaaarte, foarte adevărat. copiii mestecă deja cultura noastră înaltă în forme absolut delirante, îţi vine să crezi că s-au dus naibii toate reperele.
    concluzia mea: nu-l mai las să se scalde în cultura de consum, pentru că mi se pare că totul este re-ambalat în ceva drăguţ şi roz şi fără consistenţă. aşa că în secunda în care mi-a făcut faza de mai jos*, am deschis youtube-ul şi i-am dat să asculte a Cincea de Beethoven. i-a plăcut, surprinzător.

    *Faza: la televizor, reclama de doi bani cu beethoven pe care-l cicăleşte cineva la cap cu ‘nu aşa’ (nu ştiu la ce e, o chestie animată). ştefan o aude, imită linia melodică. tocmai sărea prin casă şi descoperise că-i cădeau pantalonii la fiecare salt. pantalonii pe sub care n-avea nimic, în afară de un zglobiu ciucuraş. sare el o dată, de două ori, apoi începe să sară în ritmul ta-da-da-daaaaam!, îl ştiţi cu toţii, încercînd să ţină pantalonii pe el la ta-da-da şi să-i lase să cadă la daaaaam!

    Apreciază

  2. Uite ca Luna a intrat in era marilor descoperiri,…a inceput cu principiul lui Arhimede. Oricum, in perioada de inceput si fizica se impletea cu multe alte discipline, care ulterior au devenit de sine statatoare.
    Asa si ea va desparti, mai tarziu, personajele de desene animate de cele reale. Totusi, acum este foarte bine sa savureze lumea povestilor.
    Suntem parti infinitesimale din evolutia umanitatii, istoria se repeta intr-o spirala continua. Acum am parasit si artileria si fizica, am intrat din nou in lumea povestilor. Constat ca cel mai bine m-am simtit in antichitate, in lumea vechilor greci sau romani.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Pingback: La femei se merge doar cu căciuliţă, să fie clar! | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s