Un măr pe zi ţine poliţia departe

–       Azi am avut o zi poliţoasă, a conchis fetiţa mea la întoarcerea acasă, după câteva ore petrecute cu Poliţia Română.

Ziua de sâmbătă începuse promiţător: fără alarmă matinală, cu soare primăvăratic în ferestre şi cu planuri de plimbări tihnite, care nu includeau nicio anchetă poliţienească. Dar telefonul mamei mele, anunţând spargerea celui de-al cincilea geam al ferestrelor ei, ne-a dat planurile peste cap. I-am spus Lunei că, în viaţă, mai trebuie să faci şi lucruri care nu îţi plac şi am pornit în căutarea făptaşilor.

Am acostat mai întâi un poliţist comunitar, din aceia cu care îmi rezolv uneori problemele, după cum am povestit în Super-eroii de sector. Mi se părea că un om nesănătos, care sparge de mai multă vreme geamuri, aruncând cu mere sănătoase, ţine mai degrabă de competenţa unui astfel de semi-poliţist care patrulează prin zonă şi că nu ar fi nicidecum vreun caz pentru sirene aiuritoare şi câini detectivi. Dar chipeşul domn (încep să cred că îi aleg pe criterii estetice în poliţia comunitară) m-a asigurat că nu va râde nimeni de la secţie dacă mă voi duce acolo, aşa că m-am dus.

Fiind, după cum spuneam, sâmbătă dimineaţă, clădirea poliţiei era încântător de ne-aglomerată. La ghişeu mi s-au oferit două posibilităţi: ori aştept ca singurul poliţist de serviciu să-şi termine treburile, ori revin luni la prima oră să discut cu poliţistul meu de proximitate. Ca orice mamă cu copil mic, ştiu că „luni la prima oră” e un termen extrem de nesigur pentru a mă duce oriunde în afară de grădiniţă sau doctori, aşa că m-am aşezat pe o bancă din curte, am scos cărticica cu exerciţii atât de dragi fetiţei mele şi ne-am apucat să rezolvăm labirinturi.

După vreo jumătate de oră, apare şi poliţistul de serviciu, vizibil ocupat şi pre-ocupat, care mă asigură, în trecerea lui rapidă pe lângă mine, că voi mai avea de aşteptat cel puţin o oră şi că mai bine mă duc drac…, pardon, mă duc acasă şi mă întorc luni. Pentru că nu îmi place tonul lui, îl asigur şi eu că pot aştepta acum şi mă lăfăi demonstrativ pe băncuţa incomodă.

Dar Luna dă semne de mare plictiseală. Îl întrebăm pe poliţistul de pază unde ţin câinii, doar-doar ne mai distrăm şi noi un pic, dar aflăm că nicio secţie de poliţie nu mai are fonduri să întreţină ofiţeri canini, aşa că acum aceştia se află într-un loc special, undeva în afara oraşului. Dacă tot am intrat în vorbă, eu îi povestesc poliţistului despre nebunul meu, iar el îmi povesteşte despre al lui, numai aşa, ca să mă umilească. Pentru că al lui este mult mai tare: aude extratereştri! Şi a fost atât de supărat că nu i s-a rezolvat problema alienilor care fac noaptea chef pe palierul lui, nelăsându-l să doarmă, încât l-a dat în judecată pe poliţist în persoană. Noroc că judecătorul a tranşat definitiv cum că nu există legislaţie în România privitoare la organisme extraterestre, iar cazul s-a terminat după doar câteva înfăţişări la tribunal. E pentru prima oară când aud că un vid legislativ este util justiţiei.

Poliţistul pare să se fi încins la vorbă, acum îmi relatează aventura lui de opt ani în încercarea de a-şi recupera un teren naţionalizat, dar Luna şi-a pierdut interesul pe care îl arătase extratereştrilor şi mă presează să plecăm, ceea ce, până la urmă, nu am încotro şi fac, dar numai după ce las la ghişeu o foaie A4 pe care am povestit, concis şi precis, cum stă treaba cu geamurile mele.

La mama acasă, aflu elemente noi: curtea blocului se umple deseori de mere, cartofi, ţelină şi alte arme albe cu care ferestrele vechi ale mamei mele se sparg şi termopanele noi ale vecinului de dedesubt se murdăresc deranjant. Pe când întreprind, împreună cu vecinul, o analiză balistică ad-hoc, mă sună poliţia: se pare că marele detectiv se eliberase şi era dispus să mă asculte. Îmi parchez copilul la mama, îl rog pe vecin să nu arunce punga cu vegetalele-delict recoltate de dimineaţă şi mă întorc într-un suflet la secţie, să profit de neaşteptata bunăvoinţă a autorităţilor.

Care nu erau deloc binevoitoare. Mai întâi, poliţistul îmi spune că e mult sub competenţa lui să se ocupe de aşa ceva şi că ar fi trebuit să sun la 112 când s-a spart geamul. Îi răspund că până şi mama mea cu un pic de Alzheimer ştie că poţi lua amendă dacă suni la Urgenţe când, de fapt, nu ai vreo urgenţă serioasă. Încearcă apoi să mă orienteze către poliţistul de proximitate, dar îi amintesc că respectivul beneficiază de weekend liber. Încerc şi eu să îl îmbunez, mărturisindu-i că îmi doream numai compania unui bărbat, eventual în uniformă intimidantă, împreună cu care să bat pe la uşile vecinilor întrebându-i:

–        Care arunci, domle’, cu mere în geamurile mele?

Se pare că şi asta ar fi sub competenţa lui, aşa că pufneşte elocvent şi îmi returnează din vârful degetelor plângerea scrisă de mine mai devreme:

–        Nu aşa se face, mă desfiinţează el cu aerul unui profesor care tocmai a mâzgălit un patru mare, cu roşu, pe lucrarea unui elev de clase primare.

Şi începe să scoată formulare. Multe. Nume, prenume, data naşterii, adrese, domicilii, CNP-uri, şcoli, povestea merelor în limbaj de lemn, valoarea la care evaluez paguba în vederea unui eventual proces penal, vârsta… La vârstă nu mai rezist şi întreb la ce mai foloseşte CNP-ul dacă are nevoie de toate celelalte detalii. Şi, brusc, îmi dau seama că pe birou nu se află niciun computer, ci doar teancuri şi teancuri de hârtii. Dar şi că îmi ceruse vârsta doar pentru că îi era lui lene să calculeze şi nu avea verighetă pe deget. Enervat de tupeul meu, mă întreabă şi ce poreclă am, arătându-mi că rubrica asta chiar există pe formularul cu pricina. Oscilez între a-i spune că în liceu mi se spunea uneori „Dop”, dar că cel care mă poreclise aşa a avut parte de o moarte violentă (asta este cea mai josnică glumă pe care o fac uneori, nici eu nu ştiu de ce, mai ales că se referă la un coleg drag care a murit foarte tânăr) sau că acum am un pseudonim mai paşnic, de bloggeriţă mămoasă.

Ca de foarte multe ori în viaţă, fac alegerea greşită şi, în loc să-l sperii şi eu, îi vorbesc despre blog. În mod neaşteptat, mă întreabă dacă am făcut armata. Spiritul lui Kafka începe să se simtă bine dacă mă citeşte acum. Şi se va simţi din ce în ce mai bine, pentru că detectivul meu devine brusc poet când află că am fost infanteristă. E drept, doar vreo două luni, până a venit Revoluţia şi m-a scăpat de iminenţa exmatriculării din facultate pe motiv de absenţe repetate de la orele de pregătire militară (aţi încercat vreodată să purtaţi, pe viscol, o manta războinică, cu două numere mai mare, în condiţiile în care nud cântăriţi doar vreo patruzeci de kile?). Poliţistul îmi mărturiseşte că îi aduc aminte de mama lui, cu lungul ei păr roşcat plin de frunze (eu sunt brunetă, tunsă scurt şi netăvălită pe jos), cu uniforma ei elegantă şi cu adâncii ei ochi aurii, pe care poliţistul meu afirmă că i-a moştenit (dar probabil că îi ţine în vreo cutie pe-acasă, pentru că ochii lui sunt exact de culoarea biroului, adică maro, ca să mă exprim politicos). Şi, uite-aşa, îmi deapănă o vreme amintiri presărate când cu rime poetice, când cu miştouri la adresa poliţiştilor de proximitate sau a mea.

Micul intermezzo poetic pare să-i fi înmuiat un pic sufletul, pentru că revine mai aplicat la merele mele. Poate a ajutat şi faptul că m-am enervat puţin şi i-am spus că nu sunt idioată, că îmi dau seama că este deranjat de prezenţa mea, dar că nu are încotro şi trebuie să se ocupe şi de mine. Terminăm hârţogăraia şi ieşim din nou în curte, unde între timp s-au adunat mai mulţi colegi, în frunte cu însuşi şeful de secţie. Dezbatem împreună ipoteza mea, şi anume că merele au fost aruncate de la un etaj de deasupra mamei mele. Domnul şef se îndoieşte, inferiorii râd de mine superior, eu arunc timid în discuţie un argument care implică rezultanta deviată spre vest a combinaţiei dintre forţa gravitaţiei şi rotaţia Pământului, în fine, dezbatem o vreme, după care detectivul meu se hotărăşte:

–        Hai să luăm ADN-ul de pe mere!

Se mai ridică unul de pe bancă şi ne urmează, şi el fără chef, către parcare. Eu dau să urc în maşina mea, dar sunt somată să urc în a lor: o Solenza reciclată să pară maşină, după cum mi se laudă poliţiştii, care fuseseră direct implicaţi în procesul tehnologic. Maşina nu are niciun însemn oficial, dar faptul că nu îşi pun centurile şi nu respectă mai nicio regulă de circulaţie îmi confirmă că suntem în misiune.

La bloc, poliţistul cel nou se dovedeşte a fi un simplu fotograf, care se limitează la a trage-n poză legumele cu pricina şi cioburile mamei. Nu tu amprente, nu tu mostre de salivă, nici măcar ancheta prin vecini pe care mi-o dorisem. Şi ne întoarcem la secţie. De data aceasta, o am şi pe Luna cu mine, în simpla intenţie de a-mi recupera maşina şi de a ne întoarce direct acasă. Prezenţa unui copil de cinci ani aşează inspiraţia poliţistului-poet pe o nouă traiectorie, şi anume către povestiri horror, aşa că avem parte de detaliile unei intervenţii de acum câteva nopţi, în care a trebuit să transporte o prostituată beată şi înjunghiată care se lăuda că are SIDA:

–        Uite-acolo stătea, unde staţi voi acum, arată sadic poliţistul spre bancheta noastră. Iar eu tocmai îmi rupsesem o pieliţă la o unghie şi eram foarte atent să nu mă ating de sângele ei.

Am avut noroc că Luna nu ştie nici ce e aia prostituată, nici despre boli teribile şi că motorul maşinii a dat semne de mare oboseală, murind brusc în trafic şi având nevoie de puţină resuscitare până la secţie – ceea ce a mutat interesul poliţiştilor către subiectul mai puţin terifiant al problemelor financiare din Ministerul de Interne. Când am coborât, Luna m-a întrebat curioasă:

–        Mama, cu ce am venit până aici? Că eu cred că aia nu era o maşină adevărată.

Din păcate, era o maşină adevărată, la fel cum adevărat era şi poliţistul ostil, miştocar şi, la urma urmei, ineficient. Au trecut două săptămâni de atunci, timp în care s-au mai întâmplat lucruri. Am aflat că şi geamul vecinei de deasupra fusese spart într-un miez de noapte, tot cu un măr, şi că ea chiar sunase la 112. Poliţia venise, constatase şi o îndrumase spre poliţia de sector. În noaptea următoare, alertată de zgomote suspecte, a stat la pândă şi a observat agitaţie şi lumini aprinse la doar două apartamente din blocul de vizavi, singurele care au steaguri pe balcoane. Cu noile veşti, m-am dus, tot eu, la poliţistul de proximitate. Bineînţeles că nu ştia nimic nici de sesizarea mea, nici de cea a vecinei. Mult mai politicos decât colegul lui, a notat şi el cu grijă, într-un carneţel, ore, adrese şi legume, asigurându-mă că va verifica.

Există, deci, trei anchete deschise în paralel, pe marele caz de geamuri sparte cu mere. Şi există şi nişte infractori în serie care lasă indicii la vedere, sub formă de steaguri localizatoare, doar-doar i-o opri cineva. Dar curtea blocului e în continuare plină de proiectilele vegetale care sunt aruncate şi acum, la trei săptămâni după prima sesizare către Poliţia Română, ai cărei angajaţi sunt prea ocupaţi să se exprime poetic sau să trimită responsabilităţi de la unul la altul (verbal, pentru că de baze de date informatice nici nu poate fi vorba într-un loc fără calculatoare), în loc să bată, pur şi simplu, la uşa unor cretini şi să le spună să înceteze să mai facă rău oamenilor fără apărare. Ca mama mea, bătrână şi bolnavă, ca vecina ei, singură şi speriată, ca mine, slabă şi cu responsabilităţi. Şi ca mulţi alţii dintre noi.

Anunțuri

4 gânduri despre „Un măr pe zi ţine poliţia departe

  1. Pingback: Câini fără botniţă şi stăpâne aşijderea | Mama Aluniţă

  2. Pingback: Cât mai valorează azi zece lei: o faptă bună, un discount sau un furtişag? | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s