Frunze de arbore genealogic

Luna are o gropiţă pe obrazul drept. Am botezat-o „gropiţa lui Yaya”, pentru că bunica pe care ea o numeşte aşa este cea care s-a rugat, pe vremea când eram gravidă, ca bebeluşul să aibă gropiţe în obraji – semn de mare frumuseţe, după părerea ei. Ori nu s-a rugat suficient de conştiincios, ori Dumnezeu era pe fugă în perioada aia, cert e că nu i-a reuşit decât pe jumătate. De fapt, ca să fim cinstiţi, i-a reuşit pe trei sferturi, pentru că a doua gropiţă există şi ea, simetrică, numai că e într-o parte total opusă şi, de obicei, ascunsă a corpului. Adică pe celălalt obraz stâng, ca să zic aşa.

Oricum, e mai bine decât nimic, cum am auzit nu demult că s-ar fi întâmplat cu o familie care şi-a dorit ca bebeluşul lor să nu se nască cu buză de iepure. Având deja un copil cu această deformaţie congenitală, părinţii respectivi au fost atât de îngrijoraţi să nu se trezească cu un bis, încât au donat bani, generos şi regulat, preotului din sat, pentru a da acatiste în acest sens la toate slujbele. După naştere, părinţii s-au ales cu un nou iepuraş, iar preotul cu o mamă de bătaie, administrată de către toată partea masculină a mult-încercatei familii după ce prelatul a refuzat să returneze banii. Şi când te gândeşti că s-ar fi putut evita problema cu o simplă ecografie de sarcină…

Pe lângă gropiţa căpătată ca urmare a unei dorinţe aprinse, Luna a moştenit bucăţele din amândoi părinţii – ceea ce e normal, având în vedere că orice copil este rezultatul îmbinării dintre cei doi (şi ce plăcută îmbinare!). Avea Jo Dassin într-un cântec o strofă care îmi place mult, şi pentru muzicalitatea cuvintelor, şi pentru perfecţiunea conciziei cu care descrie un copil:

A l’enfant qui viendra,
Qui nous ressemblera,
Qui sera, a la fois, toi et moi…

Adică, pentru cei mai puţin francofoni dintre cititori:

Pentru copilul care va veni,
Care ne va semăna,
Care va fi, pe rând, tu şi eu…

E drept, la noi copilul este, mai degrabă, „pe rând, el şi el”, pentru că Luna e clona făţişă a tatălui ei. Având un bărbat frumos, mă bucur că fetiţa mea seamănă cu el, deşi uneori mi se pare obositor să răspund la întrebările celor din jur, de genul: „Dar tu nu ai fost pe-acolo când s-a născut copilul?”

Abia când Luna a început să vorbească (mult şi cu gesturi ample) a devenit evident pentru toată lumea că este şi copilul meu:

–        Ce bine că ai moştenit ochii mari ai lui tata, Luna! Dar gura cu siguranţă eu ţi-am făcut-o!, am glumit eu într-o zi cu fetiţa mea.

–        Mama, dar cine mi-a făcut degetele de la picioare? Şi între-degetele?

Nu am ştiut să-i răspund la ultima întrebare: „între-degetele” e o zonă care îi suscită doar ei interesul, având grijă să o inspecteze temeinic în fiecare seară, înainte de culcare, în căutare de scame de ciorăpei şi de senzaţii olfactive dubioase. Dar aşa s-a născut un joc nou între noi, în care investigăm cu seriozitate fiecare bucăţică de fiinţă pentru a detecta genele cărui părinte sunt responsabile. Am stabilit astfel că are ochii, nasul şi mintea lui tata, dar gura, mâinile şi temperamentul sunt ale mamei. La capitolul „ce păcat că nu m-ai moştenit pe mine” are forma picioarelor de la tata şi impotenţa sportivă de la mama. Iar odată m-a întrebat şi cine i-a făcut plămânii, pentru că am făcut imprudenţa să o duc la un curs despre corpul uman, de la care nu a rămas cu mare lucru în afară de un schelet din carton şi mai multe întrebări încuietoare.

Atât de mult i-a plăcut Lunei joaca noastră cu „cine mi-a făcut mâinile, picioarele şi nasul” încât, după ce a devenit expertă în analogii, a extins-o şi la colegii de grădiniţă. Într-o zi, mi-a declarat cu cel mai serios aer important pe care îl posedă:

–        Mama, ştiu cine i-a făcut mâinile lui Popescu Patricia.

–        Cine?

–        Tăticul ei.

–        Ţi-a spus ea?, am presupus eu, ca de obicei, greşit, când vine vorba despre relatările copilului meu.

–        Nu, ştiu eu, pentru că mă pricep. Am observat că amândoi au păr pe mână. Deci e clar!

Şi cum, de curând, a făcut la Atelierul Panteziei un arbore „geologic, orologic sau cum i-o zice, mama” şi a înţeles că poţi urca aşa, din cracă-n cracă, până la începutul lumii, sunt tare curioasă să văd ce întrebare va veni prima. Sa fie: ce culoare au ochii lui Dumnezeu? Sau: de ce nu avem cozi ca maimuţele?

Publicitate