La copii, dragostea nu trece prin stomac

Nu am avut niciodată pasiunea gătitului. Poate pentru că nu am nici pasiunea mâncatului. Atât de rar simt nevoia să mănânc, prin comparaţie cu nevoia de a consuma artă, de exemplu, încât suspectez că aş avea piramida lui Maslow inversată din naştere.

Odată cu înţărcarea copilului, însă, nu am avut încotro şi a trebuit să mă apuc de gătit. Şi m-am apucat ştiinţific, după reţete atent selecţionate şi respectate la gram, ceea ce a dus la o mare risipă de resurse materiale şi de timp, cu rezultate, în general, catastrofice. Nici limbajul reţetelor nu mi-a fost de prea mare ajutor, acesta fiind de multe ori criptic pentru mine: ceapa mea nu a devenit niciodată „aurie” în tigaie şi nu am reuşit şi pace să tai „cubuleţe” o roşie bine coaptă.

Paradoxal, felurile complicate îmi ies mult mai bine decât cele simple: fac boeuf bourguignon şi ghiveciuri savante, dar ciorbele mele sfârşesc prin a fi mâncate doar de către mine, şi asta doar din politeţe pentru munca proprie. O mare provocare s-a dovedit a fi şi pilaful, care ajunge inevitabil să semene cu orezul asiatic, indiferent de câte variante diferite de gătire am încercat. Ori mofturoasa mea familie preferă pilaful acela gras şi ud al bucătăriei româneşti şi al vecinei noastre, tanti Lili, o bucătăreasă excelentă la care Luna a mâncat uneori (câte două porţii de orice, ca să mă umple de complexe de inferioritate şi de vinovăţie).

Într-o seară, însă, acum vreo lună, părea că reuşisem. Luna a gustat din pilaful cald şi mi-a declarat:

–        E cel mai bun pilaf din lume!

Nu mi-am mai încăput în piele de fericire. M-am grăbit să umplu două farfurii şi ne-am aşezat rapid la masă, pentru a profita de entuziasmul copilului. Care a scăzut pe măsură ce continua să mănânce:

–        Ştii, e bun pilaful tău, dar al lui tanti Lili e mai bun cu un punct.

După încă o îmbucătură, m-a întrebat:

–        Mi se pare mie sau ăsta nu e pilaf, de fapt, ci e orez?

Pentru ca, după alte câteva înghiţituri, să-mi dea lovitura de graţie:

–        Da’ ai pus şi vânătăi, mama? Că am găsit şi nişte chestii mai tari, aşa…

Noroc că vine vara şi vom putea mânca din plin produse simple, de la ferma pe care ne-am făcut-o pentru a avea mâncare naturală şi cu siguranţă sănătoasă. Nu am cum să ratez brânza cu roşii, dovlecelul copt sau grătarul de pui.

Şi noroc că fetiţei mele îi plac la nebunie pastele cu brânză, pe care iar nu am cum să le ratez. Pe la doi ani, când nu prea înţelegea nici ea ce vorbea, era deja atât de disperată după ele încât odată, când nu reuşeam să înfăşor spaghetti pe furculiţă suficient de repede pentru pofta ei, m-a admonestat:

–        Mama, eşti obraznică cu pastele alea!

Pentru binele familiei ei, sper ca Luna să devină o bucătăreasă mai talentată decât mine, mai ales că visează să îşi deschidă un restaurant (după cum am povestit în Zeul Bancomat) şi exersează deja de câţiva ani în acest sens. Deseori, îşi ia şi ea o carte cu reţete şi se preface că urmează indicaţiile. Îmi cere inghediente şi combină savant făină cu lapte şi mărar, scorţişoară cu condimente pentru supă sau tăiţei cu cardamom. Aproape toate felurile ei de mâncare se numesc „presto à la miesto” (un nume inspirat de povestea uşor scârboasă a şobolanului bucătar Ratatouille) şi ne bucurăm că ne cere să i le apreciem doar estetic, nu şi gustativ.

Dar momentele ei culinare preferate sunt cele în care găteşte împreună cu tatăl său, expertul în lapte cu cacao, cartofi prăjiţi şi ciocolată de casă. După sesiunile de gătit pe linie paternă, ne declarăm cu toţii încântaţi de rezultat*, bucătarii se retrag în glorie spre o binemeritată siestă, iar eu pot în sfârşit să îmi etalez calităţile de gospodină şi mă apuc de curăţat bucătăria, deşi doar văruitul ar reuşi să repare eficient dezastrul produs.

S-ar zice, deci, că Luna ar mânca de la oricine, mai puţin de la mine. Şi totuşi, după atâtea rateuri care ar fi trebuit, cel puţin teoretic, să îi submineze încrederea că i-aş putea furniza şi mâncare pe placul ei, Luna mi-a dovedit că încă se bazează pe mine. Pe la trei ani, urmăream la televizor un film artistic cu un băieţel rătăcit în pădure, care mânca orice pentru a supravieţui:

–        Mama, ce-a mâncat oamenul ăla?

–        O plantă, îi răspund eu evaziv, pentru că fusese, de fapt, un vierme, dar nu voiam să îi dau idei Lunei.

–        Parcă era o omidă, insistă fetiţa mea neîncrezătoare.

–        Mda, era…

–        Da’ de ce a făcut asta?

–        Ca să reziste în viaţă.

–        Păi putea să găsească o mamă care să îi dea de mâncare!

Desigur, o mamă care ştie să gătească, am adăugat eu, cu tristeţe visătoare, în gând…

 

* Aveţi aici dovada pasiunii pentru gătit a Lunei:

Anunțuri

6 gânduri despre „La copii, dragostea nu trece prin stomac

  1. Excelent, acum am invatat si eu cum se face ciocolata de casa!
    Dupa cum arata bucatarul sunt convins ca este o reteta super.
    PS
    Incercati la macaroane cu branza sa puneti busuioc. Daca este proaspat este si mai bun. Putin, dar putin, chili pentru cine suporta in apa in care fierb macaroanele.

    Apreciază

  2. Pingback: Vacanţa în Lefkada, cu valuri turcoaz şi robinete absconse | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s