Aranjamente, navetişti şi sancţiuni fizice în şcoala românească de azi, dar şi de ieri

Apropiindu-se începutul şcolii pentru fetiţa mea, sunt tot mai atentă la ştirile din presă despre învăţământ şi despre ceea ce se mai întâmplă prin şcolile patriei. Aud că avem profesori corupţi, profesori lipsă şi profesori care îşi pică propriile examene. De cealaltă parte, avem elevi dezinteresaţi, elevi violenţi şi elevi agramaţi. Pare că însuşi iadul s-a instalat în lăcaşurile de educaţie şi că viitorul este deosebit de sumbru.

Dar oare câţi dintre noi, cei de vârstă matură şi cu vieţi decente, avem amintiri impecabile din timpul anilor de şcoală? Câţi profesori adevărăţi am avut? Şi câţi colegi geniali şi cuminţi? Eu, una, nu prea îmi amintesc aşa ceva.

În clasa întâi, împărţirea pe clase la şcoala din urbea mea s-a făcut în funcţie de ocupaţiile părinţilor. Copiii de medici, profesori, ingineri şi tot ce se numea pe vremea lui Ceauşescu „intelectual” au fost grupaţi într-o clasă, iar noi, ceilalţi, în alta. Prima mea învăţătoare a fost o doamnă blândă şi fină, pe care mi-o amintesc vag, dar cu drag. Numai că, după doi ani, a plecat. Şi ne-am trezit cu o cucoană cu gusturi vestimentare discutabile şi cu comportament de stadion, care îi fugărea pe băieţii mai neastâmpăraţi şi, după ce îi înjura bine, le trăgea şi câte un şut în fund.

La începutul clasei a cincea, mama (soţia casnică a unui vânzător la Peco) a fost invitată la şcoală, unde i s-a propus mutarea mea la clasa „intelectualilor”. Motivele erau clare: la acea clasă urmau să predea profesorii cei mai bine pregătiţi, la a noastră cei mai slabi, iar eu eram cel mai bun elev din şcoală, deci ar fi fost păcat să nu beneficiez de o educaţie superioară. Mama m-a lăsat să aleg, iar eu am refuzat. Şi am continuat să fiu cea mai bună, chiar dacă am avut parte de tinerei, navetişti şi suplinitori drept profesori. A fost probabil o combinaţie de predispoziţie genetică spre învăţătură şi norocul de a avea o mamă ambiţioasă şi complet dedicată.

Aveam, în schimb, o groază de colegi slabi la învăţătură, care nu au fost la fel de norocoşi. Cred că unii dintre ei erau dislexici, dar cuvântul nici nu se inventase pe atunci. Unii veneau din familii sărace sau violente, alţii proveneau de la ţară, iar alţii erau orfani de câte un părinte. Toţi aceştia erau marginalizaţi de către colegi şi lăsaţi oarecum la voia sorţii de către dascăli, care se mulţumeau să ni-i paseze nouă, elevilor mai silitori, la meditaţii, sau să îi lase, din când în când, repetenţi.

Eu, însă, am beneficiat de o protecţie absurdă a dascălilor atunci când profesoara de germană (limbă pe care am digerat-o cu greu) a îndrăznit să îmi dea o notă de opt, pe care probabil că o meritam cu indulgenţă, iar restul cancelariei în frunte cu directoarea au convins-o să îmi transforme nota într-un zece, ca să nu îmi strice media.

Iar când am făcut şi eu o boacănă (cred că îmi uitasem batista acasă), profesorul de istorie şi socialism – un maistru de atelier, ridicat la rang de dascăl de un curs urmat la „Ştefan Gheorghiu” – a avut impulsul de a-mi aplica o corecţie fizică, în faţa clasei, dar s-a abţinut în ultimul moment. În rest, nu se abţinea deloc: avea o stinghie lungă cu care îi articula tot timpul pe băieţi, servindu-le „cafeluţe”sau „whisky-uri”, în funcţie de felul în care lovea, cu latul sau cu muchia.

În liceu se intra cu examen cinstit, deci nu aveam cum să pic la o clasă proastă cu o notă bună, dar nici de acolo nu am multe amintiri strălucite. Aveam profesori conştiincioşi, care îşi respectau manualele, deseori ridicole, şi programa înghesuită pe motiv de munci agricole, care ne răpeau bună parte din anul şcolar. Aveam profesori cu o memorie fantastică, care ne puneau să învăţăm pe de rost PIB-ul Angolei sau suprafaţa Georgiei – cifre pe care le uitam până a doua zi. Aveam profesori geniali care umpleau tabla cu formule matematice, fizice şi chimice din care nu înţelegeam nimic. Aveam profesori sufletişti, care plângeau la necazurile şi reuşitele noastre, dar care predau materii inutile născocite de regimul comunist. Dar mi-a lipsit Îndrumătorul, cel care să îmi dea sfaturi utile pentru viaţa adevărată care bătea la uşă şi să mă îndrepte pe o cale care să îmi asigure linişte şi împlinire. Profesorul de filosofie, la care m-am dus, după moartea tatălui meu, să îl întreb dacă e normal să am impresia că sunt singura care exist pe lume, s-a mărginit să îmi spună că e un curent cunoscut, numit „solipsism”, şi a plecat, lăsându-mă şi mai singură pe holul liceului.

Abia în facultate lucrurile au fost ceva mai apropiate de ceea ce ar trebui să însemne şcoala adevărată. Am fost împărţiţi pe grupe în ordinea alfabetică a numelor, iar profesorii erau şi foarte buni, şi la dispoziţia noastră dacă doream să aflăm mai mult decât apucau să predea la cursuri. Iar de acolo chiar am amintiri cu dascăli remarcabili. Dar nu învăţământul superior şi opţional e cel care mă frământă acum, ci acela obligatoriu, al maselor, aflat într-o degringoladă ce nu are cum să nu ducă la ratare.

Ca să rezum, în timpul celor doisprezece ani de şcoală obligatorie pe care i-am terminat acum un sfert de secol, am avut parte de mulţi oameni bine pregătiţi şi bine intenţionaţi, cărora le rămân recunoscătoare, dar şi de: favoritisme, aranjamente, profesori diletanţi, goană după note, lipsa consilierii pentru viaţă, predarea unor noţiuni inutile, din manuale limitate, sancţiuni fizice violente, limbaj vulgar, propovăduirea învăţării automate, fără explicaţii logice, dezinteres pentru elevii cu probleme…

Oare este vreo diferenţă notabilă acum faţă de atunci? Poate doar respectul pentru oamenii cultivaţi, care exista pe vremuri la nivelul de jos, deşi, la cel de sus, conducerea era tot în mâinile unor inculţi, ca şi azi.

Anunțuri

Un gând despre „Aranjamente, navetişti şi sancţiuni fizice în şcoala românească de azi, dar şi de ieri

  1. Nici invatamantul, nici dascali nu sunt mai buni decat contextul vremurilor noastre. Traim in plina era a grobianismului, in care tupeul si nesimtirea sunt la ele acasa. Intr-adevar, acum in plina democratie, cand totul a devenit o marfa, oferta educationala este foarte larga. Toti diletantii, fara nici o expertiza in domeniu, dar care au bani, ofera modele educationale ”superioare” celor traditionale. Din punctul meu de vedere niste abureli, dar care sunt foarte cool, sunt exclusiviste. Vad in invatamantul lor exclusivist, ca si in democratia lor, foarte multa ipocrizie. Alegerea iti apartine!

    Apreciat de 1 persoană

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s