Frumos, dar dăunător. Sau viceversa

În ultimii ani, s-au înmulţit atât de tare specialiştii în crescut copii şi teoriile înfricoşătoare cum că un anumit stil muzical ascultat de fătul din burtă îl poate face psihopat sau că o palmă la funduleţ în primii ani de viaţă îl va traumatiza pe copil pe vecie, încât acum nici n-aş mai îndrăzni să mă reproduc, de frică să nu greşesc incorigibil. Pe vremea când eram eu gravidă, mi-au fost de ajuns, pentru a mă simţi înarmată satisfăcător pentru întâlnirea cu micul monstru, câteva cărticele ale lui Françoise Dolto, un manual pentru îngrijirea bebeluşilor al soţilor Căprariu şi tabelul Excel trimis de o prietenă care mă sfătuia, printre altele, să folosesc o anumită marcă de şampon pentru copii şi să am la îndemână, în camera copilului, o găleată cu capac (primul sfat era pentru siguranţa pielii copilului, al doilea, evident, pentru a noastră, a părinţilor responsabili cu schimbatul scutecelor).

Acum, s-au lărgit considerabil zonele din librării dedicate parenting-ului, site-urile de profil abundă în sfaturi, de multe ori contradictorii între ele şi chiar cu ele însele, iar specialiştii consacraţi în domeniu ţin conferinţe mult apreciate de auditoriul cu burta la gură sau cu ochii pe ceas, de teama de a nu întârzia la următoarea sesiune de alăptat. Invazia de specialişti este imensă: avem specialişti în pamperşi, în educaţie super-timpurie, în tipuri de plânset şi chiar în alăptat (după cum am auzit nu demult într-o reclamă, cum că domnul cutare e specialist internaţional în alăptare, deşi presupun că nu i s-a întâmplat niciodată să-i ţâşnească lapte din piept sau să fie muşcat tot de acolo de vreun bebeluş hăpăitor). Iar reacţia firească la această inflaţie de dătători cu părerea începe să devină vizibilă, cel puţin în mediul online: o rezistenţă la sfaturi, o combatere a teoriilor şi o încercare de întoarcere spre firesc.

Nu intenţionez să fiu ipocrită, ci recunosc că şi eu am, chiar pe acest blog, un tag parenting, iar articolul de faţă e în categoria „Suntem părinţi”, care exact cu asta se ocupă, dar mă abţin de la a da sfaturi teoretice (deşi, la urma urmei, aş putea, fiind conştiincioasa posesoare a unui titlu de Master în Psihologie Educaţională). Mă limitez la a-mi împărtăşi observaţiile proprii, argumentate de o lungă experienţă de om trecut prin multe şi de una, mai scurtă, de mamă full-time (cum ar fi, aici, că nu e bine să îţi botezi mezinul „Minus” când ai deja un fiu pe care îl cheamă „Plus” sau, aici, că nu e frumos să îţi pierzi copilul prin parc şi să nu îi ceri nici măcar scuze când ţi-l aduce cineva înapoi, întreg şi nevătămat).

Eu cred că lucrurile sunt mai simple decât par şi că, pentru a fi părinţi buni, ar fi suficient să ascultăm de trei lucruri: instinctele, proverbele şi copiii înşişi.

Instinctul este drăcuşorul acela care ne şopteşte că e mai bine să facem un lucru în ciuda teoriilor şi a gurii lumii. Adică, dacă ţie ţi se pare periculos anturajul unui anumit coleg al copilului tău, deşi la carte scrie să îl laşi să-şi aleagă singur prietenii, tu să ocoleşti elegant situaţiile în care cei doi s-ar putea întâlni şi în afara orelor de şcoală.

Proverbele au un uriaş potenţial de educaţie, prin simplitatea şi concizia lor. „Ce-i mult, strică”, „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face” sau „Nu pune căruţa înaintea boilor” sunt doar câteva exemple de vorbe care le pot fixa reguli de viaţă utile copiilor şi care au avantajul de a fi uşor memorate, după doar câteva repetări.

Cât despre copii, ei bine, aici cred că greşim cel mai tare, considerându-i neştiutori doar pentru că nu au avut timp să înveţe. Uităm că ei sunt cei mai apropiaţi de instincte, tocmai pentru că nu au avut timp să se lase corupţi de raţiune. Şi neglijăm faptul că ei vin pe lume cu nişte adevăruri pe care viaţa ni le distorsionează pe parcurs.

În acest sens, citeam mai demult un articol de mămică îngrijorată după ce participase la o conferinţă unde fuseseră puşi la zid părinţii care îşi laudă copiii atunci când arată bine sau sunt îmbrăcaţi frumos. Evident că şi eu cred că nu este în regulă să punem accentul pe aspectul exterior, dar de aici şi până la a interzice complimentele este cale lungă.

Totuşi, articolul cu pricina m-a îngrijorat. Mi-am dat seama că şi eu îi spun des fetiţei mele cât este de frumoasă. Mi se pare normal să îi spun asta când mi se umple inima de bucurie uitându-mă la ea, dar oare nu cumva i-a dăunat deja? Şi mi-am adus aminte de o întâlnire de prin iarnă, între Luna, fetiţa mea năzdrăvană, Carina, prietena ei blondă şi frumoasă, şi Hassan, băieţelul vecinilor noştri arabi (toţi copii de vreo patru-cinci ani). În toiul unui joc pe trotuar, Luna se oprise hotărâtă (sau poate frustrată de cine ştie ce) şi îl întrebase pe băieţel:

–        Pe cine preferi, Hassan? Pe mine sau pe ea?

Şi fetele au început să defileze, exact ca pe podium, cu zâmbete largi, cuceritoare, prin faţa băieţelului dezorientat. Văzând că nu se poate decide, am intervenit în ajutorul lui (credeam eu):

–        Adică îţi plac blondele sau brunetele, Hassan?

–        Păi…, a început el să ne dea speranţa unui răspuns.

Nehotărâre, suspans, fetele îl privesc nerăbdătoare, eu îl încurajez cu un zâmbet…

–        Păi…, s-a decis el cu greu, mie îmi plac pistoalele cu foc!

Disputa fiind tranşată echivoc cu ajutorul eternului masculin, s-au întors cu toţii la joaca-n armonie. Dar mie mi-a rămas în memorie prima încercare evidentă a fetiţei mele de cucerire prin nuri.

Apoi mi-am amintit şi de seara în care, făcând baie, Luna îşi admira corpul şi m-a întrebat:

–        Mama, nu-i aşa că sunt perfectă aşa cum sunt?

M-a pufnit râsul şi m-am hotărât să-i spun adevărul, dar cu menajamente:

–        Da, Luna, sigur că pentru noi, familia ta, care te iubim, eşti perfectă aşa cum eşti. Dar să ştii că absolut nimeni nu e perfect pe lumea asta.

Şi am văzut-o atunci transpusă de teribila emoţie a unei revelaţii favorabile ei:

–        Cum adică, eu sunt singura de pe lume care sunt perfectă?

N-am vrut să-i stric bucuria şi nu am contrazis-o. Dar făcusem, oare, bine?

Aşa că, vrând să verific dacă încântarea, pe care nu mi-o pot reprima atunci când o văd trezindu-se dimineaţa cu obrajii îmbujoraţi şi cu zâmbetul de copil iubitor sau atunci când suntem gata de ieşit din casă şi ea mi se pare fermecătoare în rochiţe şi pantofiori de prinţesă, dacă acea încântare pur estetică, deci, nu i-a produs deja daune ireversibile, m-am hotărât să-mi supun fetiţa unui mic interogatoriu:

–        Ce crezi tu, Luna, că e mai bine: să fii bun sau să fii frumos?

Oarecum spre surprinderea mea, fetiţa mea de cinci ani s-a gândit cu toată seriozitatea şi mi-a răspuns perfect sigură pe ea:

–        Să fii bun.

–        Dar e mai bine să fii bun sau să fii deştept?

–        Bun.

–        Deştept sau frumos?

–        Deştept.

La cererea ei, am continuat cu întrebările. Absolut toate răspunsurile au fost cele corecte din punct de vedere moral. Şi nu cred că am eu un copil special, ci doar că ei, copiii, ŞTIU cum este mai bine.

Am fost atât de mândră de fetiţa mea încât am luat-o în braţe şi i-am şoptit:

–        Eşti foarte frumoasă, iubirea vieţii mele!

Anunțuri

4 gânduri despre „Frumos, dar dăunător. Sau viceversa

  1. Toate bune si frumoase, mai ales raspunsurile echilibrate ale Lunei. Dar inflatia de care vorbesti la inceput mie mi se pare benefica. Mai ales ca sunt lucruri noi pentru noi. Maria Montessori a murit, dar abia acum se traduce la noi, Alfie Kohn e un veteran in parenting-la noi abia i-a aparut o carte, apar studii despre rivalitatea dintre frati (aici nici proverbele nu te ajuta daca nu citesti si tu macar o pagina) si multe altele. Scriu mai greu de pe telefon, dar as mai zice ceva: esti nedreapta cu barbatii-:). Michael Odent nu a nascut (sper) niciodata. Si uite ce frumos ne invata. Si multi altii. Bebelusii nu trebuie monopolizati de mama in niciun moment cu tipul acesta de discurs. Parerea mea.

    Apreciază

    • Departe de mine gandul de a avea idei fixe sau de a ignora parerile specialistilor. Remarcam doar ca in ultima vreme s-au inmultit prea tare acesti specialisti si ca nu mai poti discerne care e veritabil si care e fals. Si ca teoriile lor sunt de multe ori contradictorii, ceea ce provoaca neincredere. E ca un fel de wikipedizare a domeniului: gasesti si informatii utile, dar fara o baza culturala prealabila nu stii ce e adevar si ce e legenda. Eu in articol am simplificat la extrem, din dorinta de concizie. Dar bineinteles ca ceea ce am spus eu aici nu poate fi aplicat decat tot celor care au o cultura solida, care sa-i ajute sa aleaga instinctul bun si proverbul potrivit 🙂

      Apreciază

  2. Sunt de acord cu tine, si eu simt inflatia de cursuri, conferinte, carti si brosuri de parenting, pe care incep sa le resping. Pe de alta parte, nici bunul simt autohton nu mi se pare tocmai in regula. Un mic ex, ca tocmai ce ni s-a intamplat: adult cu bune intentii (probabil) care spune tare, clar si raspicat unei fetite de 3 ani, pe care nu o cunoaste, si care (fetita) e in plina criza de nervi: „Esti urata cand plangi!”. Parca n-as lasa acest „firesc” sa-mi educe copilul.
    Probabil avem nevoie de timp sa se aseze si sa se cearna lucrurile, suntem ca societate la inceput cu educatia parintilor.

    Apreciază

    • Delia, tocmai am raspuns comentariului precedent ca am simplificat la extrem si ca ce scriu eu aici nu e valabil pt toata lumea. Abia dupa ce citesti mult si inveti de la altii iti poti permite sa discerni binele de rau, bunul simt de obisnuintza si teoria solida de cea amatoristica. Cat despre poporul roman si metodele lui de educatie traditionale… mai bine ma abtin, bineinteles! 🙂

      Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s