Ghinionistul destin al aripioarei de pui

Ruperea turtei a fost singura tradiţie pe care mi-a făcut plăcere să o respect în calitate de mamă. Poate pentru că originile ei, deşi incerte, nu sunt în niciun caz religioase. Sau poate pentru că eu cred în semne, în destin şi chiar şi în ghicit, trăgându-mă dintr-o linie maternă de mici vrăjitoare inofensive. În plus, la mine s-a potrivit: o carte şi un creion am ales la turtă – de citit şi de scris am avut parte. Nu mai ştiu care a fost al treilea obiect care m-a atras, dar cu siguranţă nu au fost banii, judecând după potopul de decizii financiare dezastruoase pe care le-am luat până acum.

Fetiţa mea, însă, pare să mă răzbune, ea alegând de pe tăviţa cu momeli în primul rând teancul de bancnote, spre bucuria întregii familii. A luat apoi mănunchiul de chei, pus acolo de către soacră-mea cu explicaţia: „Să deschidă toate uşile în viaţă”. Şi iar ne-am bucurat. Ultima alegere, însă, mi-a spulberat speranţele că aş face vreo intelectuală din propriul copil: a ales fardul, iar eu nu m-am mai bucurat.

Având în vedere că, până la vârsta de cinci ani, Luna a câştigat deja de trei ori la loto şi că este un copil plăcut de mai toată lumea (ceea ce confirmă alegerea banilor şi a cheilor), nu-mi rămâne decât să mă consolez cu ideea că va fi şi o mare cochetă, ceea ce, la urma urmei, poate că nici nu este chiar atât de rău. A şi început, de altfel, să îşi aleagă singură hainele de ieşit din casă şi să încropească frecvente parade de modă cu diverse combinaţii de articole vestimentare luate din dulap, pe care, bineînţeles, nu le pune niciodată înapoi.

Acum câteva săptămâni, exasperată de faptul că trebuie să strâng zeci de rochiţe, bluze, fuste şi tot felul de cârpe aruncate aiurea peste tot, i-am cerut pe cel mai ferm ton pe care îl posed să şi le pună la loc pe umeraşe. Bineînţeles că a început să plângă instantaneu:

–        Nu pooooot! Sunt prea micăăăă! Nu ştiu să le pun pe umeraşeeee!

–        Ce sfat îţi dau eu mereu, Luna? Să nu intri niciodată într-o situaţie din care nu poţi ieşi singură! E valabil şi atunci când te caţeri pe un gard şi nu mai poţi coborî, şi acum, când nu-ţi poţi pune hainele la loc, mi-am domolit eu tonul, încercând să-i fixez una dintre regulile de viaţă pe care le consider foarte utile.

–        Dar nici măcar nu e situaţia mea! Hainele sunt într-o situaţie fără ieşire!, ripostează, atât de neaşteptat încât aproape că îi dau dreptate, fetiţa mea răsfăţată.

Prima dată când a încercat să paseze responsabilitatea unei greşeli (dar nu a avut cui) a fost când avea doi ani şi jumătate. Făceam curat în dormitor, iar ea tocmai ieşise de la baie. În linişte. Ceea ce mi s-a părut bizar, pentru că Luna tace doar atunci când doarme sau când mănâncă dulciuri. Mă uit la ea: spăşită tare.

–        Ce ai făcut, puiu’ mic?, o întreb eu cu blândeţe superioară, ştiind că actele casei, portofelul sau paharele de cristal se află în siguranţă, în alte locaţii decât în baie.

–        Nimic, îmi răspunde cu juma’ de voce.

–        Eşti sigură?

–        Da.

–        Bineee…

Mi-am continuat treaba. După câteva secunde bune, o aud, tot spăşită:

–        Da’ să nu te duci la baie!

Am zbughit-o imediat într-acolo: baia era inundată, pentru că dărâmase furtunul de scurgere al maşinii de spălat în funcţiune. Nici măcar nu am avut inima să o cert, atât de speriată era de ceea ce făcuse. I-am ţinut doar o lungă teorie despre asumarea greşelilor şi repararea lor imediată, din care a părut multă vreme că reţinuse esenţialul, venind imediat şi mărturisindu-mi absolut orice prostioară făcea.

Dar poate că efectul teoriilor la copiii mici ţine la fel de puţin ca şi cel al vaccinurilor, pentru că, de câteva luni încoace, s-au înmulţit situaţiile în care fetiţa mea încearcă să se derobeze de vine şi de responsabilităţi.

Ca atunci când am rugat-o să-şi pună la loc jucăriile împrăştiate prin toată sufrageria, iar ea s-a apucat de pictat, fix în mijlocul dezordinei, motivând că pictura e o mare pasiune de-a ei şi nu a putut rezista. Deoarece era un discurs improvizat ad-hoc, a devenit repede incoerentă:

–        Când o să fiu mare şi o să am restaurantul ăla, o zi pe săptămână o să fie închis şi atunci o să devenesc… Cred că miercuri o să-l închid. Nu sâmbătă, nici duminică… Şi atunci o să fac pictură… şi scultură (sic!)… sau poate o să-mi iau un câine. Mai văd eu!

Sau ca atunci când a înfundat chiuveta cu păpuşile cu care se juca şi a venit în fugă la mine:

–        Mama, mama, s-a întâmplat ceva cu chiuveta! S-a stricat, cred! Dar eu n-am făcut nimic!

–        Păi, atunci, cine crezi că a stricat-o, Luna?

–        Oamenii ăia care îngrijesc chiuvetele.

Deci iată că, odată cu vârsta, a început să găsească şi responsabili pentru aventurile ei din baie. Ba chiar atribuie cu generozitate vina pentru greşelile proprii şi unor lucruri inanimate, cum a făcut atunci când am chemat-o la bucătărie să îşi aleagă ce bucată de pui fript preferă. Şi-a luat o aripioară şi a plecat cu ea în fugă spre sufragerie, spunând:

–        Aripioara e cea mai bună parte din pui.

–        Da, e gustoasă, dar e şi cea mai nesănătoasă, nu m-am putut abţine să-i ţin eu încă o teorie de mamă plicticoasă.

–        Şi e şi cea cu cel mai mult ghinion, a adăugat ea după câteva clipe. Crede-mă, că sunt expertă în aripioare de pui.

–        Cum adică?

–        Păi a căzut direct pe jos. Nu e vina mea, ea a avut ghinion.

Pentru un copil care nu e niciodată bătut şi doar rareori pedepsit, tendinţa Lunei de a nu-şi asuma responsabilităţi îmi pare cel puţin bizară. Trebuie neapărat să iau măsuri, altfel mâine-poimâine începe să spună că a luat o notă proastă la şcoală doar din cauză că profesorul are ceva cu ea sau că a fost nevoită să rămână peste noapte la vreun prieten doar pentru că a pierdut ultimul metrou. Adică aşa cum făcea şi mama ei în tinereţe…

Anunțuri

3 gânduri despre „Ghinionistul destin al aripioarei de pui

  1. Toti sunt vinovati, mai putin eu,… este arhicunoscut!
    Cine poate afirma ca nu a experimentat asa ceva?
    Banii, cheile și fardul, intr-un anume context sunt chiar avantajoase.
    Pe vremea lui Creanga se da drumul la pietre peste casa omului, acum: scoti furtunul de la masina de spalat, infunzi chiuveta s.a.m.d. Oricum, ghinion din partea lor!
    Ce vina am eu ca in toiul dezordinii sunt iluminat de pasiunea picturii?
    Super tare, … asa se nasc ideiile geniale, haosul este izvorul tuturor posibilitatilor!

    Apreciază

  2. Pingback: „Mama e de vină pentru toate”, sunt de părere Freud şi fiică-mea | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s