Geografia e o ştiinţă inexactă

 

–        Mama, ştii că toată lumea are un ixtict?, mă anunţă cu bucurie fetiţa mea.

–        Da? Şi ce e ăla?

Îşi ia aerul încurcat, cu zâmbet emoţionat care îmi arată că e ruşinată. Nu vreau să pierd perla, aşa că trec rapid peste întrebare şi o ajut cu alta:

–        Şi „ixtictul” tău care e?

–        Eu ştiu drumul în parc!, răspunde ea dintr-o suflare, recunoscătoare că am întrebat-o.

Normal că ştie drumul în parc, după ce l-a făcut de sute de ori, preferând, ca mulţi copii, doar un anumit loc de joacă, în care îşi întâlneşte prietenii de mai mult de trei ani. În rest, însă, cunoştinţele ei de geografie sunt mult limitate. Ba chiar aş putea numi „haos” ceea ce se petrece în capul ei atunci când îşi imaginează plimbări, distanţe şi locuri din lume despre care aude uneori.

Odată, am citit într-un horoscop chinezesc că un tablou cu un munte, aşezat în spatele biroului, m-ar putea ajuta cu inspiraţia creatoare. Cum nu am deloc talent la pictat şi nici vreun prieten artist de peisaje vandabile pe litoral, am imprimat repede o poză cu muntele Fuji (ce mi-e China, ce mi-e Japonia!) şi mi-am agăţat-o în bibliotecă, deasupra capului. Luna, care avea pe atunci vreo doi ani şi jumătate, s-a extaziat în faţa fotografiei:

–        Ce e acolo?

–        E un munte. Înalt şi celebru.

–        Vreau să mergem şi noi acolo!, mi-a afirmat ea hotărâtă.

–        Bine, i-am răspuns eu neatentă, pentru că simţeam deja cum curge inspiraţia prin vene şi mă şi apucasem de scris.

Şi copilul a plecat în camera cealaltă. Să-şi facă bagajele, am presupus eu. Doar că s-a întors imediat:

–        Dar are trotuar?

–        Nu.

–        Atunci nu o să mergem.

Şi a plecat din nou, la fel de hotărâtă în dezinteresul ei.

Cu timpul, a aflat mai multe despre natură şi despre geografie, în mare parte de la televizor. Ba chiar a şi ajuns la munte, pentru câteva ore, şi s-a distrat teribil de bine, după cum am povestit aici. E drept, nu era la vreun vulcan măreţ, ci doar la Sinaia, dar pentru ea pare a fi cam totuna. Ne-a şi întrebat, de altfel, pe când ne pregăteam să plecăm:

–        La munte ce limbă vorbim?

Apoi, pe când îi citeam minunata carte a lui Gellu Naum, cu Apolodor, care străbate Pământul în lung şi în lat în căutarea familiei pierdute, mi-am dat seama cât de mult m-ar ajuta o hartă ca să îi pot arăta pe ea pe unde rătăcea micuţul pinguin călător. Am cumpărat una mare de tot, pentru copii, pe care am atârnat-o pe peretele dormitorului, iar vocabularul Lunei s-a îmbogăţit cu cuvinte ca „ocean”, „continent” sau „Australia”, dar înţelesurile lor au continuat să fie confuze. Extrem de confuze, după cum mi-a dovedit acum câteva luni.

Inspirată de harta de pe perete, Luna s-a apucat şi ea să deseneze nu una, ci trei, cu cercuri, linii şi flori:

–        Uite, mama, fac hărţi. Aici e drumul, îmi dă ea indicaţii. Treci peste pod, te întorci aici, mergi pe lângă floarea gigant…

–        Aoleu! Mi-e frică de floarea aia! Dacă e carnivoră?, intru eu în jocul fetiţei mele.

–        Nu e, nu te panica! E ierbivoră!

Sunt conştientă că am cunoştinţe limitate de biologie şi poate de aceea nu am auzit încă de plante canibale, aşa că o întreb pe Luna:

–        În ce ţară trăiesc florile astea ierbivore? Ce hărţi ai desenat tu aici, de fapt?

–        Păi am o hartă cu România, una cu Japonia şi una cu Franţa, unde trăieşti tu, mama.

Nici măcar nu m-am obosit să o rog să-mi explice. Când copilul tău, de care nu te-ai despărţit mai mult de o patru zile, o singură dată, şi atunci în vremuri imemoriale pentru el, îţi spune că trăieşti într-o ţară străină, păi atunci o laşi aşa.

Anunțuri

4 gânduri despre „Geografia e o ştiinţă inexactă

  1. aluniţa, trebuie să recunoşti, te-a citit de minune. tu de fapt trăieşti doar întîmplător şi temporar în Ro. cu mintea şi sufletul eşti, cel mai probabil, în Franţa.
    revenind la hărţi, deşi ştefan are, şi el, un gps în cap, am din partea lui întrebări la fel de aiuritoare cu privire la limbi şi ţări. la mare e în Grecia? ce limbă se vorbeşte în Bucureşti?

    Apreciază

  2. Uite asa, Luna ne conduce cu ajutorul geografiei experimentale în antichitate!
    Mai are putin si ajunge la intelegerea geografiei de pe vremea lui Strabon. Daca nu era Strabon nu aveam nicio lucrare antica privind geografia, dar asa putem afla si de la alti autori, cu ajutorul Lunei, care era stadiul geografiei in antichitate.

    Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s