Cum mi-am petrecut sfârşitul vieţii…

… de 43 de ani.

Ieri a fost ultima zi în care am putut spune că am 43 de ani. De ceva vreme încoace, această ultimă zi a unei vârste a devenit mai importantă decât prima zi a vârstei următoare, adică aniversarea în sine. În loc să mă bucur că am mai trăit un an, sunt tristă că a mai trecut unul. Aşa că, încă de dimineaţă, m-am apucat să scriu texte depresive şi să dau cu aspiratorul (e drept că şi treburile casnice mă deprimă, poate ar fi trebuit să mă abţin).

Apoi mi-am dus, pe rând, mama şi copilul la doctori. Apoi am scos în parc o trupă de şoc formată dintr-o femeie bătrână, care merge greu, cu cadrul, o femeie doar cu puţin mai în vârstă decât mine, dar care nu mai fusese niciodată într-un parc şi doi copii extrem de entuziaşti să se afle acolo. Apoi am căutat sfaturi pentru a fi o mamă mai bună, la o întâlnire pentru părinţi. Apoi am ajuns din nou în parc, de data asta în Cişmigiu. La intrare, am adunat de pe jos o groază de cutii cu mărţişoare pe care presupun că Zeul Mărţişor în persoană le risipise pe acolo pentru noi. Mai încolo, un bătrân cânta frumos la acordeon şi i-am dat bani, deşi am principii destul de hotărâte în privinţa asta (dau doar mâncare copiilor care cerşesc); mi-a urat atât de recunoscător „Sănătate” încât chiar cred că o să am, cel puţin o vreme de acum înainte. Pe pajiştea de la „Copacul cu cărţi”, i-am citit Lunei câteva cărticele pentru copii, la ieşirea din parc am făcut amândouă duş pulverizat de Nivea şi am mâncat promoţionale ronţăitoare de la Lidl, iar pe drumul spre maşină l-am cunoscut pe însuşi Regele Pisicilor, un motan care trona relaxat pe o buturugă din mijlocul trotuarului şi care a acceptat cu generoasă majestate mângăierile nesfârşite ale fetiţei mele. Acasă, am ajutat-o pe Luna să-şi orneze coroana de carton primită la întâlnirea pentru mame. Iar după ce am culcat-o fericită pentru micile cadouri pe care le primise toată ziua de la zei, pisici, supermarketuri şi ONG-uri, am vrut să termin textul depresiv început de dimineaţă.

Dar n-am mai putut. Ceva se schimbase în dispoziţia mea şi nu înţelegeam de ce, după o zi tracasantă, în care nu am făcut nimic pentru mine, nu mai eram deloc tristă. Şi s-a făcut miezul nopţii şi au început felicitările de la oameni care şi-au rupt din timpul lor să îmi trimită un gând bun şi atunci mi-am dat seama: tocmai pentru că nu m-am gândit la mine mi-am găsit împăcarea.

Când eşti prea ocupat să ai grijă de alţii, viaţa se ocupă să aibă grijă de tine.

(Nota 1: Prietenii mei credincioşi pot înlocui „viaţa”cu „Dumnezeu”, azi nu vreau să supăr pe nimeni.

Nota 2: Sunt prea obosită să o photoshopez şi să o semnez „Mama Poptămaş”, dar simt că aş fi avut succes cu fraza asta pe Facebook.)

Aşa că o iau de la capăt:

Astăzi este prima zi în care pot spune că am 44 de ani. Nu am planuri precise. Ştiu doar că la ora 15:15 mă voi duce la mama – deşi îmi vorbeşte uneori cu „doamnă”, încă nu a uitat că m-a născut la ora aceea, într-o după-amiază de duminică, după mai mult de douăzeci de ani de aşteptare şi câteva ore de travaliu. Şi că voi primi un cadou de la iubitul meu (de obicei îi pun pe lista cu dorinţe cărţi sau cratiţe, hai să vedem care dintre ele e de data asta!), mulţi pupici de la fetiţa mea şi multe mesaje de la prietenii mei, care sunt, din păcate, din ce în ce mai mulţi virtuali, odată cu trecerea anilor. Eu cred că e de ajuns, mai ales dacă încerc să îmi imaginez cum o fi ziua de naştere a bătrânului acordeonist din parc…

Şi apropo de prieteni virtuali, să ştiţi că voi toţi, care mă citiţi, îmi faceţi cel mai preţios cadou chiar acum. Colţul ăsta de internet unde mi-am găsit locşorul de ceva timp este unul dintre puţinele lucruri rămase doar pentru sufletul meu. Mă bucură orice afişare, orice like şi orice comentariu şi vă mulţumesc pentru ele. Cu o menţiune specială pentru persoana din America pe care am văzut-o ieri pe statisticile blogului că a citit tot dintr-o suflare. Toate povestioarele de până acum. Care sunt, ce coincidenţă, 44!

La mulţi ani tuturor!

Publicitate