Despre măgari bătrâni şi cai exhibiţionişti

– Mama, mâine după grădi… sau după parc (dacă e vreme frumoasă să mergem în parc), vreau să mergem în vacanţă, m-a anunţat autoritar Luna, aflată, cum altfel decât în fundul gol, în cadă.

Având în vedere că a doua zi urma să fie chiar ultima de grădiniţă înaintea vacanţei de vară, am consimţit cu un zâmbet în colţul gurii.

– Deci, aşa facem. După grădi (sau parc), plecăm la Grecia!, a ţinut fetiţa mea să pecetluiască înţelegerea.

Şi „la Grecia” am şi plecat, dar după câteva săptămâni, timp în care entuziasmul copilului n-a făcut decât să crească.

Luna nu a cunoscut alte vacanţe de care să îşi aducă aminte în afara celor petrecute pe insule greceşti. Când avea ea trei ani, am fost în Skiathos, unde am avut norocul unei panorame ireale, pe care am savurat-o fericiţi de pe marginea unei piscine rupte din revistele cu vedete. Luna reţine doar că a călărit un măgar bătrân (odihnească-se în pace biata Rosie, sunt sigură că nu a mai supravieţuit mult după vizita noastră!) şi că am plimbat prin munţi câinii de la un adăpost de maidanezi.

Anul următor, am fost în Corfu, unde am locuit, spre disperarea mea de vampir urban, la ţară. Luna, fiind ceva mai mare, a apreciat mult mai mult curtea generoasă şi piscina caldă pe care le avea la dispoziţie, astfel încât ni s-a părut bizară atitudinea ei relaxată din ultima zi. Explicaţia a venit pe când aşteptam feribotul ce urma să ne ducă pe continent şi când ne-a întrebat senină:

– Dar unde mergem acum?

– Cum adică, unde mergem?, am întrebat-o şi eu. Ieri ne-am făcut bagajele împreună, ţi-am spus că se termină vacanţa şi că trebuie să plecăm… Mergem acasă, bineînţeles!

– Aaaa, i s-a citit dezamăgirea din glas. Eu credeam că mergem în Africa. Sau în Germania. Nu vreau acasă…

Prin urmare, anul acesta mă aşteptam la ceva mai multă rezistenţă la întoarcerea acasă din Lefkada – paradisul plajelor bătute de valuri uriaşe şi al tavernelor cu căţei voiajori şi prietenoşi. Spre mirarea mea, Luna a fost la fel de nerăbdătoare la întoarcere ca şi la plecare, motivând pe un ton războinic şi aplicat:

– Hai, mama, să mergem la Bucureşti, să o eliberăm pe Bebiţa!

Nu vă gândiţi acuma că am avea vreun bebeluş lăsat pe vreundeva în lanţuri cât timp ne-am bălăcit noi fericiţi sub soarele Greciei. Este vorba despre căţeluşa noastră, Babe, care are prostul obicei de a înghiţi tetine, a face hemoragii interne sau a-şi procura alergii care se lasă cu dublare instantanee în volum, de preferinţă în vacanţe şi în zile de sărbătoare, când e imposibil de găsit o farmacie deschisă sau vreun doctor pe o rază de mulţi kilometri. Aşa că preferăm să o lăsăm în grija cuiva de încredere atunci când plecăm departe.

Şi ne-am întors. Dar, după ce s-a liniştit că am recuperat căţelul, Luna s-a uitat în jur, la casa plictisitor de familiară, s-a uitat în sus, la aparatul de aer condiţionat care s-a găsit să se strice în miez de caniculă, s-a uitat în frigiderul dezamăgitor de gol după lipsa mai lungă de acasă şi a pus întrebarea ei preferată de o vreme încoace:

– Mergem şi noi la un restaurant, ceva?

De mult ne încearcă des cu întrebarea asta, iar în vacanţă a prins curaj, pentru că acolo chiar primea răspuns afirmativ, aşa că acum o auzim zilnic.

Bineînţeles că nu am mers la niciun restaurant, având în vedere că era trecut de nouă seara şi că luasem, totuşi, cina. Dar, date fiind circumstanţele casnice destul de plictisitoare şi pentru mine, i-am propus să ieşim la o plimbare de seară (altă nouă pasiune de-a ei, de când cu zilele lungi, de vară) şi chiar la un concert, susţinut pe o terasă de Alexandra Uşurelu, această Norah Jones de România care ne place tuturor din familie. „Ura, uraaa!”, rochiţe, diademe, agrafe, pantofiori (e o cochetă fi-mea) – ne-am pregătit rapid pentru Calea Victoriei într-o sâmbătă seară şi am plecat la drum.

După zece minute, exact când coboram din maşină, un biciclist înjura de mama focului două domnişoare care îndrăzniseră (ce tupeu!) să îl apostrofeze pentru că era să treacă peste ele, pe trotuar:

– Să-mi bag p…a în mă-ta!

Cu reflexul meu condiţionat de tot ce îi poate aduce atingere bunei creşteri a fetiţei mele, l-am apostrofat şi eu prompt:

– Hei, mai cu grijă!

Luna s-a arătat curioasă imediat:

– De ce l-ai certat, mama?

– Pentru că a vorbit urât.

– Ce a zis?

– Ce ai auzit, am încercat eu să o dau cotită, deşi bănuiam ce o să urmeze.

– Păi n-am înţeles, explică-mi tu.

Să o fac?… Să n-o fac?… Are cinci ani şi jumătate…

– A zis: „Să-mi bag p…a în mă-ta!”

– Şi ce e rău în asta?, întreabă, evident, fetiţa mea care nu a auzit niciodată ACEL cuvânt pană acum (şi n-aş fi crezut că o să fiu tocmai eu aceea de la care o să-l audă).

– „P…a” este un cuvânt foarte urât, pe care îl folosesc oamenii needucaţi pentru „puţă”. În limbaj ştiinţific se spune „penis”. Dacă auzi pe cineva că spune „p…a”, să nu mai vorbeşti cu el!, am exagerat eu un pic cu ameninţările, în speranţa că va şti să fie selectivă cu anturajul ei mai târziu.

– Bine, a aprobat Luna, un pic intimidată.

La întoarcere (care s-a întâmplat destul de curând, deoarece concertul era de o prea mare tristeţe pentru veselele de noi două), am admirat din toate unghiurile statuia ecvestră a regelui Carol I, din faţa Palatului. Fiind foarte aproape, unghiurile astea erau exclusiv de jos, iar eu, încurajată de discuţia de mai devreme, nu m-am putut abţine să-i atrag atenţia asupra celebrei părţi anatomice a calului:

– Ia uite, Luna, ce puţă are calul!

S-a uitat. Apoi a tăcut puţin, s-a uitat cercetător în jur şi mi-a făcut semn să mă apropii cu urechea de gura ei:

– Cred că tomnai am făcut ceva ilegal acum, mi-a şoptit ea conspirativ.

– Ce anume?

– Păi ne-am uitat, i-am spus numele…, nu ziceai tu că e ilegal?

Pentru o clipă, am avut temerea că fetiţa mea nu o să mai vrea să fie prietenă cu mine pe viitor. Dar mi-a trecut imediat: Luna mă privea cu cel mai încântat zâmbet pe care îl posedă, iar ochişorii îi străluceau complice, sub lumina tizei ei de pe cer, care se pregătea să devină, în seara următoare, o Super Lună.

Anunțuri

3 gânduri despre „Despre măgari bătrâni şi cai exhibiţionişti

  1. Va ca Luna se impaca foarte bine cu regimul calatoriilor.
    Are dreptate copilul, in loc sa mergeti in Africa sau Germania, voi ati venit acasa.
    Si uite asa, incet, incet, descopera Luna mirajul ilegalitatilor!
    Biciclistul, un bucurestean sadea prin comportament si statuia lui Carol I, au constituit ad hoc material de studiu.

    Apreciază

    • 🙂 Problema mea nu era materialul de studiu, ca din astea avem din belsug in jurul nostru si le folosesc mereu ca mijloace de educatie non-formala. Cu varsta potrivita pentru anumite notiuni am eu o mare nelamurire…

      Apreciază

  2. Pingback: Despre primarii de azi şi preşedinţii de mȃine | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s