Pe unde ne mai ducem copiii anul ăsta, soro?

În caz că mai am încă cititori părinţi (cărora le-am dedicat iniţial acest blog) după postările precedente despre depresia de patruzeci de ani, robinete futuriste şi puţa calului, azi mi-am propus un articol utilitar, sperând a da idei nehotărâţilor cu privire la activităţile extra-şcolare ale copiilor lor.

Desigur că în Bucureşti se poate merge în multe locuri cu distracţie pentru toată familia, cum ar fi festivalurile în aer liber, de obicei gratuite, grădina zoologică sau fermele de animale, cu preţuri rezonabile, sau filmele de animaţie 3D, cam costisitoare. E de ajuns să fii abonat la un newsletter de profil pentru a afla din timp pe unde mai sunt locuri şi evenimente interesante.

Dificultatea alegerii apare însă când este vorba de activităţile destinate exclusiv copiilor, pentru care oferta e din ce în ce mare. Nici nu a început bine toamna (sau ce-o mai fi şi vremea asta aproape de iarnă care a urmat brusc după vremea aceea aproape de vară), că au şi început să curgă mesajele cluburilor pentru copii. Inbox-ul mi-a fost inundat cu propuneri care mai de care mai tentantă de a-mi face progenitura artist plastic, om de ştiinţă, balerină sau chiar circar. Pentru noi, alegerea este grea deoarece avem gusturi diverse în familie şi un copil energic, sociabil, dornic de învăţătură şi cam excesiv, pe de o parte, dar timp liber şi buget financiar limitate, pe de altă parte. Ce simplu era în urbea copilăriei mele, în care exista o singură şcoală de muzică, o singură şcoală de artă şi, bineînţeles, o singură casă a pionierilor!

Cu siguranţă, vom încerca ore de balet, pentru că, de ceva vreme încoace, Luna baletează mai tot timpul prin casă. Luăm în calcul şi posibilitatea de a merge la The Little Gym, o sală de sport minunată, dotată cu aparate de gimnastică în miniatură, o groază de saltele colorate şi antrenori simpatici. Iar tăticul Lunei şi-ar dori pentru ea să practice şi un sport adevărat, dar mie mi se pare că este cam devreme pentru aşa ceva. Oricum, asupra sportului, părerile noastre nu coincid: în timp ce el a încercat aproape orice fel de mişcare se poate face (cu excepţia celor care te fac să aluneci, ca schi-ul şi patinajul), eu sunt genul care ar merge şi la WC cu maşina.

Dar hai să vedem ce am făcut până acum. Pentru coerenţă, o să împart activităţile pentru copii în trei categorii: 1. spectacole şi muzee, 2. ateliere ocazionale şi 3. cursuri regulate.

Din prima categorie, ca un părinte dedicat dar începător ce sunt, m-am pripit să-mi culturalizez de timpuriu copilul şi am încercat cu teatrul de păpuşi. Spun „m-am pripit” pentru că eu, una, nu am prea văzut copii de doi, trei, chiar patru ani care să se bucure cu adevărat să vadă nişte oameni mari maimuţărindu-se pe o scenă, cu sau fără marionete în mâini. Poate de vină este televizorul, care i-a obişnuit pe copii cu efecte mult mai spectaculoase. Dar teatrul rămâne o opţiune rezonabilă pentru copiii ceva mai mari şi părinţii lor, mai ales pentru că ofertele în spectacole de scenă, de parc şi festivaluri (de multe ori, gratuite) sunt destul de generoase.

Circul i-a plăcut mai mult fiicei mele, datorită animăluţelor pe care le-a văzut acolo şi care constituie exact motivul pentru care mie nu îmi place (am semnat, de altfel, de curând, şi o petiţie prin care se cere interzicerea folosirii animalelor sălbatice în circuri).

Dintre muzee, am încercat, bineînţeles, muzeul Antipa, dar şi pe acesta îl recomand copiilor ceva mai mari (cu excepţia cazului în care este deschisă expoziţia estivală de fluturi – ocazie cu care am petrecut mai mult de o oră într-un cort supra-încălzit aşteptând ca o micuţă înaripată să ni se aşeze pe mână, cap sau nas, spre deliciul fetiţei mele). Am avut mai mult succes cu Muzeul de Artă Contemporană, unde sunt uneori expoziţii şi instalaţii atrăgătoare chiar şi pentru copii (vă recomand în perioada aceasta Senzart – un traseu simpatic de explorare a simţurilor). Luna a fost atât de încântată de prima ei vizită la MNAC, pe la patru ani, încât la plecare mi-a dat un pupic entuziast şi mi-a spus:

– Mulţumesc, mamă, că m-ai adus la muzeu!

Ceea ce, trebuie să recunosc, a fost ca un vis frumos pentru o mamă iubitoare de cultură, ca mine. E drept, cel mai mult o fascinaseră lifturile din sticlă ale clădirii, care şi ele sunt ca un vis frumos pentru micuţii împătimiţi de butoane.

Am fost şi la Orăşelul Cunoaşterii. Este un muzeu interactiv, cu experimente ingenioase pentru înţelegerea unor fenomene fizice şi cu jocuri de îndemânare şi inteligenţă, foarte util copiilor de şcoală primară şi părinţilor care, ca şi mine, nu au avut norocul unor profesori inspiraţi în domeniul educaţiei non-formale. Aici am aflat, de exemplu, că până şi greutatea e ceva relativ, pentru că, dacă te cântăreşti la Poli, eşti mai uşor decât la Ecuator, ceea ce este o veste bună pentru persoanele stresate de greutatea proprie. Eu îmi propun o excursie cu cântarul în jungla Ecuatorială, pentru a mă amăgi cu ideea că pot fi ceva mai grea decât labradorul nostru.

 

A doua categorie de activităţi, atelierele ocazionale, sunt cele mai numeroase. Având un copil entuziast, dar fără nicio înclinaţie evidentă spre un domeniu anume, am încercat mai multe. Lunei i-au plăcut toate, mie cam jumătate, cât despre beneficiile pe termen lung ale participării la tot felul de activităţi, asta rămâne de văzut.

Ultima experienţă avută, chiar săptămâna trecută, a fost cu un curs de dezvoltare personală intitulat „Transformă-ţi fricile în dorinţe”. Am înscris-o pe Luna ca să aibă o ocupaţie interesantă pe timpul vacanţei, în primul rând, dar şi în speranţa că vom învăţa să controlăm un pic două temeri ale ei de care ne-am cam lovit în ultima vreme. Cu această ocazie, am realizat că adaptabilitatea copilului meu, pe care o admir şi chiar o invidiez, poate ascunde, de fapt, o gravă labilitate: s-a dus la curs cu teama de întuneric şi cu cea de a vorbi în public şi s-a întors, în prima zi, cu teama de rechini, în a doua, cu cea de lei şi, în a treia, cu teama de şerpi – luate, evident, de la ceilalţi participanţi. Totuşi, am rămas de la acest curs cu câteva sfaturi utile preluate din metoda Espere, cu convingerea că am, încă, o relaţie minunată cu copilul meu (judecând prin comparaţie cu mărturiile părinţilor întâlniţi la şedinţa de final), iar Luna cu amintirea unei distracţii pe cinste, asigurată de o îndrumătoare entuziastă şi bine pregătită de la centrul Amaneser.

Plăcute şi utile mi s-au părut anul trecut şi atelierele organizate de asociaţia De dragul artei, re-botezată de curând Da’ de ce. Organizate sub forma unor vizite-joc în muzee, ne-au dat ocazia să învăţăm lucruri interesante de la moderatori avizaţi, să creăm obiecte simpatice din materiale reciclabile, să ne jucăm de-a planetele la Observatorul Astronomic şi să aflăm că există un foarte frumos Muzeu al Aviaţiei în Bucureşti.

Dar cea mai talentată creatoare de obiecte din te miri ce mi s-a părut a fi Mădălina Tomulesei de la Curs de creaţie. Hubloul făcut de Luna, sub îndrumarea ei, dintr-o farfurie de plastic şi două balonaşe tronează şi acum la vedere pe peretele sufrageriei.

O altă activitate care s-a soldat cu rezultate plăcute pentru toată familia a fost atelierul de făcut mucenici de la Lumea lui Momo. Acolo, Luna a decretat că e „cea mai frumoasă cameră din lume”, doar pentru că avea multe perne de stat pe jos şi un calorifer vopsit în roz.

Un loc interesant mi s-a părut a fi la Ikedoo, unde se cultivă mai ales latura ştiinţifică a minţii copiilor (de preferat, a copiilor mai mărişori). Şi a minţii mele, pentru că acolo mi-am putut testa abilităţile de constructor din cărămizi de burete şi am aflat că peştii au o vezică înotătoare.

O impresie mai puţin bună mi-au lăsat atelierele Mini-Art Show, care par să aibă intenţii generoase, dar a căror organizare (aparent improvizată) a lăsat uneori de dorit.

Iar locul care m-a dezamăgit cel mai tare a fost Fastrackids, deşi am încercat de trei ori să găsesc acolo ceva pe placul meu, având în vedere renumele locului şi faptul că e foarte aproape de casa noastră. Metodele de acolo mi s-au părut snoabe şi nepotrivite educaţiei copiilor (sau poate că se potrivesc în America, la fel cum sunt de părere că yoga se potriveşte în India şi aikido în Japonia). Am fost singura din grupul părinţi-copii care nu a aplaudat la cerere un copil care nu numai că a refuzat să îşi îndeplinească sarcina dată la curs, dar a mai fost şi nepoliticos; încurajare, încurajare, dar până unde? Iar când am auzit-o şi pe îndrumătoarea cursului făcând greşeli gramaticale, mi-am promis că nu va mai exista şi o a patra încercare de a le lăsa copilul în grijă.

 

Şi ajung, în sfârşit, şi la cursurile regulate, despre care am povestit deja în Mersul pe Lună al Lunei şi OPC-ul Cleopatrei. Pe scurt, recomand Palatul Copiilor pentru oferta variată de cursuri preponderent gratuite (înscrierile încep pe 15 septembrie). Cu excepţia cursurilor de dans. De la acestea păstrez o amintire neplăcută şi cred că se potrivesc doar mămicilor ambiţioase care îşi doresc pentru copiii lor gloria efemeră a unor spectacole pe scenă şi sunt dispuse să plătească din greu pentru asta: taxe mascate sub forma unor diverse sponsorizări, bani pentru costume, deplasări şi organizarea respectivelor spectacole, sau nervi produşi de profesoare de proastă calitate umană, ca cele peste care am avut noi ghinionul să dăm.

Aştept, de asemenea, să se definitiveze oferta de cursuri a clubului Be You din Tineretului, unde Luna a petrecut de minune anul trecut la orele de dans şi de engleză pe tobogan (o joacă educativă) – ocazia perfectă pentru mine de a-mi lăsa copilul pe mâini sigure pentru câteva ore şi a-mi asigura astfel liniştea necesară pentru a scrie multe dintre articolele de pe acest blog.

 

Şi mai aştept şi sugestii din partea voastră, despre locurile în care aţi fost şi care v-au plăcut.