Calamităţi de noapte, în format de buzunar

Aseară a fost cutremur. Spre norocul meu, nu l-am simţit, probabil pentru că intensitatea lui n-o fi fost mai mare decât cea a ameţelilor personale cu care mă confrunt destul de des. Dar, ca pentru oricine avea o vârstă conştientă la cutremurul din ’77, numai simpla ştire că s-a mişcat un pic pământul a fost de ajuns să mă bage în panică. De altfel, de fiecare dată când aud de câte vreun seism, îmi revine amintirea acelei seri teribile de 4 martie, cu tata scoţându-mă în braţe din casă fix înainte să se prăbuşească peste noi o mare bucată de beton din plafonul terasei, cu mine cerându-i plângând mamei să se roage la Dumnezeu cum numai ea ştie, ca să se oprească odată chestia asta, şi cu primarul oraşului în pijama şi papuci de casă grăbindu-se şocat, prin zăpadă, spre sediul Primăriei aflat la colţul străzii noastre.
Tot în pijama şi papuci am ieşit şi eu azi-noapte pe stradă. De fapt, ca să fim corecţi, eram în cămaşă de noapte şi abia adormisem când, pe la unu’ noaptea, am auzit soneria de la intrare. În mod surprinzător, nu era o greşeală, ci vecina din apartamentul de alături, care mă anunţa că era posibil să îmi fi luat foc maşina. Cred că încă dormeam un pic, pentru că nu m-am îngrijorat deloc. M-am uitat în jur, făcându-mi calcule cum aş putea lua în braţe copilul, în alte braţe cheile casei şi ale maşinii (îmi propun să îmi cumpăr numai cămăşi de noapte cu buzunare de acum înainte) şi, în ultimele braţe, bastonul care mă însoţeşte peste tot în ultimele zile, de când mi-am traumatizat serios un călcâi. Noroc că vecina era ceva mai trează şi s-a oferit să stea ea în casă, în caz că se scoală aia mică, până mă duc eu jos să văd ce se întâmplă.
Mare lucru nu se mai întâmpla acolo. Luaseră foc rastelurile de deşeuri reciclabile depozitate de Mega Image-ul din cartier exact în spatele locului meu de parcare, dar focul (despre care vecina mă asigurase că fusese spectaculos) se stinsese de la sine, odată cu consumarea ultimului ambalaj din carton şi a barei de protecţie spate a maşinii vecine. Maşină care fusese împinsă în mijlocul străzii, departe de vâlvătaie, împreună cu a mea, de către o gaşcă de homeleşi şi de insomniaci săritori. Lume multă, păreri, ipoteze, dar niciun extinctor, adică aşa cum se întâmplă la orice incendiu cumsecade de pe la noi.
Puţin jenată de vestimentaţia mea uşor indecentă, am încercat să trec neobservată şi, după ce am întrebat un băgător de seamă dacă risc să explodez la pornirea motorului şi am primit drept răspuns un ridicat din umeri liniştitor, m-am urcat la volan. Intenţionam să-mi pun maşina la adăpost şi să mă întorc cât mai repede la puiul meu. Am pus contactul şi, chiar în momentul acela, au apărut ca-n filme şi salvatorii. Spun „ca-n filme” pentru că eu aşa sincronizare numai acolo am mai văzut. Mai multe maşini de la SMURD şi de la Pompieri, în mare viteză, au frânat brusc în mijlocul străzii – o alee amărâtă printre blocuri care s-a blocat, în consecinţă, la fel de brusc – şi din ele au coborât mulţi bărbaţi hotărâţi şi echipaţi până-n dinţi. Nemaivând cum să-mi mai scot maşina de acolo, am ieşit din ea şi m-am dus cu seninătate la pompieri:
– Puteţi, vă rog, să vă daţi maşinile mai în spate, să pot pleca şi eu de aici?
Evident că m-au ignorat. De fapt, sunt chiar plină de admiraţie şi de invidie pentru cât de total m-au ignorat, presupun că îi învaţă la şcoală cum se face. Mi-ar trebui şi mie o astfel de detaşare când mă implic în toate problemele, fie ele mici sau mari, ale mele sau ale altora, rezolvabile sau nu. Şi cred că renunţ, totuşi, la planul cu cămăşile de noapte cu buzunare şi revin la cele sexi pe care le purtam pe vremea când nopţile mele erau şi altceva decât veghe de bebeluş sau somn adânc după zile terne şi istovitoare. Poate, dacă aveam o cămaşă de noapte şi mai indecentă, aş fi reuşit să le distrag atenţia pompierilor de la treaba lor. Aşa, a trebuit să mai aştept vreun sfert de oră, până a apărut şi vecinul cu portbagajul semi-topit şi a reuşit el să îşi mişte maşina din mijlocul străzii, făcându-mi loc să plec.
Neobişnuitul se opreşte aici, pentru că apoi s-au întâmplat numai lucruri evidente: am dat trei ture de cartier până să mă hotărăsc să mă parchez într-o rână, pe singura jumătate de loc de parcare liberă pe care am găsit-o, la câteva străzi distanţă de casă, am aflat cât de rezistentă la durere poate fi o mamă care aleargă spre casă deşi de-abia poate pune un picior în pământ (şi a uitat să-şi ia bastonul cu ea) şi mi-am găsit copilul dormind dus, ca orice copil cu viaţă senină lângă care sună sonerii, vorbesc oameni şi latră câini în miez de noapte.
Ţin să mulţumesc pe această cale vecinei îndatoritoare care şi-a sacrificat odihna pentru a-mi păzi odrasla şi trecătorilor curajoşi care mi-au împins maşina departe de flăcări. Doar pe unul dintre ei îl cunosc, pentru că a venit la mine azi-noapte, în parcare, şi s-a prezentat politicos:
– Eu sunt Valentin. Locuiesc acilea, pe strada din spatele Loteriei, sunt omu’ străzii. Eu v-am împins maşina. Şi mi-a fost cam greu, noroc ca a mai venit unii să ajute. Tare bine mi-ar prinde o cafea.
Am înţeles perfect ce voise să-mi spună: eu trag întotdeauna frâna de mână când mă parchez, iar el era beat criţă. I-am arătat şi lui că nu am buzunare la cămaşa de noapte, dar i-am mulţumit şi l-am asigurat că o să-l ţin minte data viitoare când o să-l întâlnesc prin cartier. Ceea ce o să şi fac, pentru că mi se pare memorabil amărâtul fără casă, care se bagă în foc ca să salveze maşinile unor necunoscuţi, comparativ cu nesimţiţii (mulţi, din ce în ce mai mulţi) care fumează pe balcoane şi îşi aruncă mucurile în no man’s land-ul de dedesubtul lor pentru a nu-şi întina scrumierele de cristal etalate prin casele lor deşarte. Pentru că nu zidurile fac cetatea, ci sufletul ei.

Anunțuri

12 gânduri despre „Calamităţi de noapte, în format de buzunar

  1. Cam multe peripetii pe noapte!
    Daca blocul este construit după 1980, stai linistita, altfel va trebui sa cautati altul.
    Ai o lanterna micuta la indemana pentru situatii de urgenta?
    Bine ca nu s-a trezit Luna, asa ca poti sa-i povestesti de visele, nu tocmai placute, pe care le-ai avut.

    Apreciază

  2. Pingback: Invazia Pluşicăi | Mama Aluniţă

  3. Pingback: Expresii care ar trebui interzise | Mama Aluniţă

  4. Pingback: De ce am ajuns aşa? | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s