Ce se întâmplă cu noi, după cincisprezece ani de „molizare”?

Dacă cineva mi-ar fi spus, acum câţiva ani, că voi ajunge să petrec jumătate de zi într-un mall, aş fi râs şi cu fundul, ca să folosesc o expresie dragă mamei mele. Dar nici profeţia că o să fac copii la bătrâneţe n-aş fi crezut-o. Şi, cum un copil schimbă tot, dar absolut tot, din viaţa pe care o cunoşteai înainte să îl ai, iată că azi, din motive de vacanţă şcolară şi de vreme urâtă, am fost pentru vreo cinci ore în Mall Vitan. Iar după astea cinci ore, simt nevoia să fac publice următoarele:

  1. Nu vă duceţi la filmul „Boxtrolls”. Nici nu îmi aduc aminte de când am mai ieşit din sală la vreun film, în general sunt prea zgârcită ca să o fac. Uneori mai adorm acolo, ca să nu zic că am dat banii chiar degeaba pe bilet, aşa cum mi s-a întâmplat la „Stăpânul inelelor” (şi după mărturisirea asta probabil că nimeni nu va mai avea încredere în gusturile mele cinematografice). Azi am plecat, după o scurtă negociere cu Luna, care poate că ar fi rezistat până la sfârşit, dar cu siguranţă ar fi avut coşmaruri multă vreme de acum încolo. Trailerul este atât de abil făcut, cu scene emoţionante, încât nu mi-aş fi putut închipui că e un film în care nu doar personajele rele, care mănâncă brânză puturoasă, sunt urâte, dar şi cele pozitive, care mănâncă gândaci, sunt dezgustătoare. În nici un caz nu este un film pentru copii. Iar Tim Burton poate părea autor de comedii romantice prin comparaţie.
  2. Mă simt proastă. Nu înţeleg şi pace cum poate o vestă să coste mai mult decât un salariu minim pe economie sau o prăjitură cât un pui (hormonizat). Sau de ce sunt cozi la Starbucks, Paul şi alte firme de-astea cu preţuri care îmi depăşesc puterea de înţelegere, în timp ce bătrâna de la colţul străzii mele, care vinde trei legături de pătrunjel la un leu şi un buchet de crizanteme din grădina ei e fugărită zilnic de Poliţia Locală. Şi nu cred că aş fi înţeles nici dacă aş fi lucrat şi acum pe salariul ăla foarte mare din fosta mea viaţă.
  3. Oi fi eu proastă, dar nesimţită nu sunt. Ceea ce nu e neapărat de natură a mă ajuta să trăiesc bine în societatea modernă, dar asta e o altă discuţie. Motivul pentru care am lălăit-o câteva ore în Mall a fost că Luna voia să vadă concertele Deliei şi al lui Smiley, ocazionate de împlinirea a cincisprezece ani de la deschiderea acestui prim mall din Vitan, Bucureşti şi sud-estul Europei. Din păcate, iubitul ei şi al tuturor fetiţelor mai mari de trei ani, presta abia spre nouă seara, aşa că a trebuit să ne mulţumim, de la şase, cu Delia, pe care Luna o ştia doar ca jurat (uşor penibil) la „X Factor” (şi mai penibil). Şi care chiar cântă bine! Am ignorat cu succes gerul şi piciorul fost rupt care încă mă mai doare, ascultând o voce bună, o trupă talentată şi o mulţime de melodii cunoscute re-aranjate în stiluri atât de surprinzătoare încât până şi nesuferita aia de „Happy” a lui Pharell mi-a plăcut azi, în varianta hard-rock a Deliei. Ce legătură au toate astea cu nesimţirea? Ei bine, dintre cele vreo două sute de oameni din public, am avut bizara impresie că am fost singurele care am aplaudat. După trei melodii fără nici un feedback de la spectatori, Delia a făcut chiar un comentariu elegant, rugându-şi trupa să aplaude publicul care îndură frigul pentru a-i asculta. Credeţi că s-a simţit cineva să îi aplaude şi pe ei după asta? Ei, aş! Lumea a continuat să se distreze, să cânte şi să danseze, fără să dea absolut nimic în schimb (pentru că, să nu uităm, spectacolul era gratis). Dar eu am insistat ca Luna să îşi scoată mânuţele reci din buzunare după fiecare cântec, repetându-i ceea ce îi spun la fiecare manifestare artistică la care mergem: „Aplaudă, Luna! Artiştii se hrănesc mai întâi din aplauzele noastre şi abia apoi cu mâncare.”

Am început articolul acesta cu intenţia de a scrie doar o postare pe Facebook – ceea ce explică stilul mai rapid şi mai neglijent, pe care nu îl am când mă aşez la scris serios pentru blog. Dar iată că m-am lungit cam mult pentru FB. Şi m-am gândit şi că subiectele pot fi interesante pentru mai multă lume. Nu c-aş avea aici vreo hoardă de abonaţi fanatici care abia aşteaptă să îmi citească gândurile, dar, după ce-am văzut cu câtă indiferenţă răsplăteşte publicul actul artistic gratuit al unei vedete celebre, cu o prestaţie şi un comportament impecabile, nici că mă mai întristez văzând cum statisticile mele de trafic nu reuşesc să treacă de mia de vizualizări lunar. Puţini, dar buni, aş zice, cu satisfacţie şi recunoştinţă, despre cititorii mei.

Anunțuri

11 gânduri despre „Ce se întâmplă cu noi, după cincisprezece ani de „molizare”?

  1. Stiam ca ai avut probleme la un picior, dar nu ca a fost rupt.
    Daca incerci sa privesti dincolo de ce se vede la hrana superprocesata din aceste fast food-uri, ai sa vezi ca sunt improprii consumului uman. Este o problema de ordin psihologic. Exploateaza conceptia, falsa din punctul meu de vedere, ca: ”orice este gustos este si sanatos”.
    Daca mergeau sa o vada pe Delia platind 200 pe bilet, atunci aplaudau. Am citit de un experiment in care un violonist celebru, imbracat ponosit la un colt de strada, a inceput sa cante. Din cand in cand, cate unul, ii arunca niste monezi.

    Apreciază

    • Asa e, unii oameni nu apreciaza ceea ce li se ofera gratis. Iti trebuie un anumit simt al moralei pentru asta. Cat despre recunoasterea valorilor… e si mai greu!
      Si, da, a fost o fractura de calcaneu, pe care am dus-o „pe picioare”, ca sa zic asa, fara ghips. Acum ma mai doare doar la frig si la efort prelungit.

      Apreciază

  2. Oamenii nu apreciaza nici ce li se ofera pe bani, daramite gratis. Romanii nu stiu sa fie spectatori la un act artistic, nu stiu cum sa se poarte intr-o sala de spectacole/film/teatru iar eu de mult nu mai merg la spectacole pt copii pt ca mi se urca sangele la cap de cata nesimtire vad acolo (din partea parintilor, se intelege).

    Apreciază

    • Si la concertul de ieri, majoritatea erau familii cu copii. Ma intristeaza si ingrijoreaza educatia asta care li se da (sau nu). Nesimtire si egoism, astea sunt modelele de comportament care li se ofera. Dar asta nu ma impiedica sa o invat altfel pe Luna, la fel cum si tu o formezi pe fetita ta sa fie empatica si generoasa. Cu o floare nu se face primavara, dar e un semn ca ea va incepe in curand 🙂

      Apreciază

  3. Pai nici eu nu intelegeam de ce o persoana care cheltuieste/investeste mii de lei zilnic lasa mai putin ciubuc la servicii (restaurant, coafor) decat o persoana cu salariu mediu, pana cand mi s-a explicat felul in care constiinta sociala mentine homeostazia si fiecare trebuie sa stea pe locul lui, adica mai pe romaneste : banul la ban trage si paduchele la paduche.
    Cat despre bunul simt al semenilor, ce sa zic, ca se bulucesc la casa de marcat in fata mea, desi eram acolo dinainte si burta mea de 32 de saptamani nu e tocmai invizibila?

    Apreciază

    • Ha, ha! Stiam paradoxul cu bacsisurile bogatilor. Dar mai stiu si ca, pentru a te imbogati, nu e nevoie sa faci economii, ci sa te straduiesti sa castigi mai mult 🙂
      Sanatate multa persoanei din burtica si nervi de otel tie, iti vor trebui inca muuuult timp de acum inainte!

      Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s