Crăciun cu Moşi bizari şi lacrimi cu nemiluita

Aştept cu nerăbdare Crăciunul. Nu neapărat pentru cadouri, cât de teamă că, dacă mai durează mult perioada asta de emoţii de sezon, îmi vor rugini ochii.

În ultima vreme, am plâns mult. A fost mai întâi serbarea de Crăciun de la şcoală. Ca orice spiriduşă de nădejde, m-am ocupat de micile detalii care asigură succesul surprizelor. Şi am bâzâit discret pe holul şcolii atunci când am văzut sclipirea de bucurie din ochii copiilor la ivirea Moşului cu sacul plin. Nu am putut rămâne în clasă, dar am vizionat ulterior filmarea şi ochii mi s-au umezit din nou. Copiii se urcau pe rând în poala Moşului, uşor teleghidaţi din cauza emoţiilor, şi primeau cadoul. Am rămas cu mica mea frustrare că nu au recitat şi poezioare la schimb. Învăţătoarea dăduse fiecăruia un mic text festiv, dar Luna nu a apucat să îl spună Moşului pentru că acesta, când a auzit cum o cheamă, a inversat rolurile şi s-a pus el pe cântat o romanţă despre astrul de mătase care ne luminează nopţile. Bine că nu a pretins şi un cadou drept recompensă, pentru că fiică-mea nu era pregătită pentru aşa ceva.

A doua zi am fost la film cu copilul: „Paddington”. Pe ursuleţul mâncător de dulceaţă de portocale l-am cunoscut târziu, la treizeci de ani, atunci când am primit cadou de ziua mea prima carte cu aventurile lui. Atât de mult mi-a plăcut încât am cumpărat toată seria şi de-abia am aşteptat să i-l pot prezenta şi Lunei. Cartea a atras-o şi nu prea, pentru că nu are ilustraţiile abundent colorate cu care a fost obişnuită. Filmul, în schimb, ne-a emoţionat pe amândouă. Deşi are adăugiri de senzaţional hollywoodian, personajul e surprinzător de fidel cărţii şi deosebit de ataşant. Aşa că am urmărit aproape tot filmul printre lacrimi.

Pe seară, ieşeam din piaţă cu sacoşele pline, când am auzit în urma mea un cor puternic, bărbătesc. M-am întors imediat şi am izbucnit în plâns idem. Vreo zece tineri îmbrăcaţi la costum, purtând la gât ecusoanele centrului de zi „Speranţa” din Oneşti, iar pe faţă şi pe corp stigmatele păcatelor părinţilor lor, cântau cuviincios şi armonios colinde româneşti. Îndrumaţi de un dirijor energic şi ajutaţi de un domn cocârjat, în câteva minute au reuşit să umple cu bani, mere şi covrigi coşuleţul împrumutat de la un tarabagiu. Iar sufletele şi ochii celor din piaţă s-au umplut şi ele de emoţia unui moment unic, când ne-am oprit cu toţii, printre morcovi, ceapă şi salate, să facem schimb de daruri cu nişte oameni pedepsiţi de viaţă.

În weekend, a venit Moşul şi la clubul de baschet unde învaţă Luna să joace. Din înaltul sălii unde stăteam, am privit printre lacrimi la copilul nostru, care era din nou cel mai mic printre zecile de mini-baschetbalişti de acolo (cu excepţia băieţelului de cam trei ani al vreunui sportiv, care dribla uimitor cu ambele mâini pe o margine a terenului). Spre surpriza mea, nici aici nu s-a pus problema vreunei prestaţii artistice a copiilor, în schimbul pungii cu daruri primite, ci tot de o performanţă a Moşului, la fel de ciudată ca cea de la şcoală, dar adaptată ocaziei: un slam-dunk spectaculos.

Mos-Craciun-baschetbalist

Weekendul ne-a adus cadou şi un Preşedinte nou. Ochii mei, umeziţi automat de solemnitatea momentului şi de auzirea cuvintelor „consens”, „calm” şi „români” din discursul lui Iohannis, s-au uscat instantaneu când a început să vorbească Patriarhul Daniel: „Doamne Dumnezeule, fie ca Preşedintele să lucreze în folosul Tău şi al obştei ca să te slăvească pe Tine!” (citat aproximativ). Şi a ţinut-o aşa încă vreo cinci minute, cu preaslăvirea întru Domnul şi îndemnuri la umilinţă. Dar nici o rugăciune pentru bucuria, bunăstarea şi fericirea OMULUI, care nu pare să fie obiectivul firesc al Bisericii noastre naţionale – şi mă întreb dacă a fost vreodată. Nici Băsescu, în discursul de adio din ajun, nu găsise normal să spună măcar o vorbă despre viaţa de zi cu zi a oamenilor de care ar fi trebuit să aibă grijă în ultimii zece ani, ba chiar evitase golăneşte orice întrebare referitoare la subiect şi se pierduse în peroraţii aburitoare despre securitate naţională şi alte alea. Cu atât mai mult m-am bucurat să nu aud la Iohannis nimic despre „Servicii” sau „reformarea Justiţiei”. Iar speranţele mele de a mă simţi din nou reprezentată de un Preşedinte prezentabil şi hotărât, chibzuit, demn şi educat au crescut.

Sunt sigură că voi mai plânge până la Crăciun, de-ar fi numai tristeţea de a nu fi alături de mama mea. Nu este prima dată când nu petrecem sărbătoarea împreună; acum douăzeci şi cinci de ani, Revoluţia m-a blocat (la propriu) în Bucureşti şi a trebuit să-i fac urările la telefon. Dar este prima dată când mama nu va mai putea sta pe scaun la o masă festivă şi când pare să nu se mai bucure de nimic, prin ceaţa bătrâneţii şi a bolii care o ţin la pat. Am ales să stau cu fetiţa mea deoarece pentru ea astfel de lucruri încă mai contează. Acolo e speranţa şi acolo trebuie construit acum.

Ca să rezum, despre emoţie, iubire şi speranţă este vorba în preajma Crăciunului meu. Şi vă urez tuturor să fie la fel şi în viaţa voastră. De Sărbători, opriţi-vă o clipă şi uitaţi-vă bine în jur: e imposibil să nu vedeţi ceva care să vă umezească ochii, să vă umple sufletul sau să vă (re)dea impulsul natural de a spera într-un viitor mai bun, mai liniştit şi mai îndestulat. Cel puţin, eu asta vă urez!

Anunțuri

3 gânduri despre „Crăciun cu Moşi bizari şi lacrimi cu nemiluita

  1. Cu Paddington ai cartile acelea micute, cu putine ilustratii alb-negru de la Rao sau editia noua de la Arthur, cea cartonata (eu le am pe amandoua)? Exista la Rao niste carti mai vechi cu Paddington, adaptate, color, sunt dragute, am avut si eu dar le-am dat ca nu era Eliza prea interesata. Exista inclusiv una de Craciun. Uite una dintre ele, care mai e pe stoc: http://www.elefant.ro/carti/carti-pentru-copii/grupe-de-varsta/iv-vii-ani/paddington-la-carnaval-9068.html

    Apreciază

    • Si eu le am pe toate, si editiile vechi, integrale, si rezumatele noi, colorate frumos. Ma incapatanez sa ii explic Lunei ca o carte cu mai putine desene iti lasa libertatea sa iti imaginezi cum vrei povestea, dar nu reusesc sa o atrag. De fapt, mi-e teama ca nu mi-a mostenit pasiunea pentru lectura, ci ca va fi mai degraba sportiva 😦

      Apreciază

      • Nu cred. Doar ca ei nu au capacitatea de a-si imagina la varsta asta. Sunt lucruri pe care nu au cum sa si le imagineze pentru ca nu stiu cum arata. Nu au bagajul acela de cunostinte necesar. Mergi pe carti cu putine cuvinte si multe ilustratii si vei vedea ca si imaginarul se va construi in timp. Important e sa nu renunti 🙂

        Apreciat de 1 persoană

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s