Dragilor mei cititori

La mulţi ani! Habar n-aveaţi, dar azi împliniţi un an. Da, cu voi doi vorbesc, cei care mă citiţi conştiincios încă de la primul articol publicat aici, pe 11 februarie 2014.

Vă urez numai bine şi vouă, celorlalţi vreo sută, două, care m-aţi găsit mai târziu prin aglomeraţia asta electronică şi care aţi revenit regulat pe blogul meu, cu încrederea că vă voi aduce un surâs dimineaţa la cafea. Şi vouă, blogger-ilor care îmi lăsaţi urma trecerii voastre pe aici sub formă de avatar; îmi pare rău că nu ajung să vă citesc pe toţi, dar aveţi tot respectul meu pentru generozitate. Si ţie la mulţi ani, frumoasă căţeluşă albă cu cont de Facebook, care mi-ai apreciat cu lăbuţa ta ultimul articol cu trimiteri culinare!

Ar mai fi câteva mii de rătăcitori ocazionali pe aici, dar lor nu le urez nimic pentru că, oricum, nu mă (mai) citesc.

Îmi cer scuze dacă, uneori, surâsul aşteptat a fost înlocuit de o lacrimă în colţul ochiului, ocazionată de vreo povestire din viaţa reală, şi nu din Lunezia – minunata lume imaginară a fetiţei mele. Uneori mă simt prea tristă sau frustrată pentru a mă putea concentra pe naraţiuni de vise şi perle copilăreşti sau pentru a masca subiecte grave în anecdote aparent puerile, aşa cum încerc de obicei.

A fost un an special pentru mine, în care am reuşit să îmi inving eterna teamă de a da greş în public şi am făcut primul pas către ceea ce mi-am dorit de la cinci ani: să scriu. Încă îmi mai adun curajul pentru următorii paşi. Iar micile mele povestiri rămân un exerciţiu excelent în acest sens.

Cât despre emoţiile zilnice pe care mi le-a adus acest blog, ce să mai spun: nepreţuite! Sunt lipită de statisticile de trafic, bucuroasă la fiecare „Like” şi în extaz la fiecare nou abonat sau distribuire. Dacă vă mai spun şi că râd singură atunci când scriu ceva ce mi se pare irezistibil, aveţi tabloul complet al pasiunii mele de un an încoace.

Fiică-mea e şi ea destul de implicată în poveste. Încă nu mi-a spus că locuiesc „la blog”, aşa cum declară băieţelul unei prietene prinse de mai mulţi ani în această activitate creativă, dar obişnuieşte să mă trimită să scriu de fiecare dată când mă bufneşte râsul la vreo perlă de-a ei. Iar luna trecută m-a „înjurat” tematic, atunci când am refuzat să îi dau în gură să mănânce:

– Blogăristo!, mi-a zis ea cu obidă.

Îi citesc aproape tot ce public. E mirată să audă ce prostioare a făcut acum doi-trei ani şi încântată de transcrierea literară a vreunei aventuri recente. Îi mai arăt şi harta vizitelor, din când în când, şi îi explic în ce ţară a mai citit cineva despre ea. Îi plac steguleţele alea înşirate pe pagina de statistici, aşa că încep să-i citesc lista:

– România, Austria, Germania, Anglia, America, Coreea de Nord, Italia, Sri Lanka, Kenya, Jersey (n.a. ce naiba e Jersey?!), Turcia, Singapore…Avem o listă din ce în ce mai lungă şi sunt bucuroasă şi mândră când i-o citesc. Şi câte o pată de culoare în fiecare continent. Doar Groenlanda aia goală mă cam enervează, nici nu ştiam cât e de mare înainte să văd mapamondul de pe WordPress. Luna mă ascultă cu atenţie, apoi se întristează şi mă întreabă cu vocea ei mică la care apelează în situaţii copleşitoare:

– Şi din Giurgiu… nimeni?

– Ba da, Luna, tăticul tău citeşte tot, o liniştesc eu. Şi îmi trimite uneori SMS-uri cu textul „Like”, pentru că el nu e conectat la marea reţea socială. De obicei, la articolele în care scriu şi despre el câte ceva. Doar că Giurgiu nu e o ţară…

Dar emoţia ei cea mai mare a fost când i-am citit primul mesaj primit de la cineva complet necunoscut, plin de urări generoase pentru noi două, în semn de recunoştinţă pentru bucuria cu care spunea că citeşte fiecare articol. Mai primisem încurajări de la prieteni şi toate mi s-au părut minunate (cum să nu ţi se umple sufletul când cineva îţi spune că i-ai făcut ziua mai frumoasă sau că a râs singur în faţa calculatorului, citindu-te târziu în noapte?), dar nu şi de la cineva complet străin:

– E femeie sau bărbat, mama?, m-a întrebat Luna după un moment de tăcere concentrată.

– Femeie. O cheamă Amalia.

– Eu cred că doamna asta crede în Dumnezeu, dacă a scris aşa ceva.

Atunci să-i ajute Dumnezeu, zic eu! Iar voi, dragii mei cititori, apucaţi-vă de scris, dacă doriţi mângâieri pe orgoliu şi emoţii tandre, ca ale mele!

 

P.S. Despre frustrările de blogger cu audienţă micuţă de tot – la fel de numeroase ca şi satisfacţiile enumerate mai sus – într-un articol viitor. Azi doar ne bucurăm!

Anunțuri