Homoapatia

Nu, n-am tastat greşit. Este primul cuvânt care mi-a venit în minte pe când căutam un titlu pentru articol. Suntem din ce în ce mai apatici, noi, hominizii. Am uitat să ne bucurăm din tot sufletul, am uitat să fim surprinşi copilăreşte, am uitat să fim deschişi către nou şi către semenii noştri.

Noroc că se mai iveşte, din când în când, câte un subiect la modă, pe tema căruia ne încrâncenăm periodic, trecând de la apatie la combateri sterile. Pentru că nu aş numi „dezbateri” aceste monologuri încrucişate în care doar ne afirmăm ideile fixe şi nu îi mai ascultăm cu adevărat pe ceilalţi. Iar internetul ne pune la dispoziţie cel mai propice mediu pentru aşa ceva, cu generosul său anonimat la umbra căruia ne permitem să dărâmăm, cu cuvinte grele, ideile altora, înainte chiar de a încerca să le înţelegem.

Din noiembrie încoace, de la alegerile electorale (de departe cel mai acerb subiect de controversă din micile noastre vieţi virtuale), mass-media ne-a mai servit pe tavă câteva teme savuroase: măcelul de la Charlie Hebdo, telenovela dosarelor DNA, sfaturile inconştient-naturiste ale Oliviei Steer şi orele de religie din şcoli. Toate au fost discutate aprins pentru un timp şi fiecare s-a stins la apariţia unui nou scandal. Războiul din Ucraina, atrocităţile aşa-zisului Stat Islamic sau genocidul minuţios al grupării Boko Haram n-au reuşit, însă, să atingă înălţimile virale ale prestaţiei Mihaelei Rădulescu în calitate de jurat neinspirat la „Românii au talent”.

Iar ultimele zile ne-au adus din nou la cuţite, odată cu publicarea acelui articol care susţine, fără nici o umbră de îndoială, că homeopatia nu vindecă nimic. Şi uite-aşa m-am trezit eu, necredincioasa în ceaiuri, diluţii şi leacuri băbeşti, că iau apărarea unei pseudo-ştiinţe puse cu cruzime la pământ de către arma letală a generalizării. De ce am făcut asta? Pentru că, pur şi simplu, eu i-am văzut efectele pozitive.

Fiică-mea a făcut prima otită în prima săptămână de creşă. Acum este la a unsprezecea, probabil, pentru că le-am cam pierdul şirul de la o vreme. Nici un tratament nu a reuşit să învingă decât temporar afecţiunea care riscă să o lase surdă de urechea dreaptă. Puşi în faţa ultimatumului medicilor („Doar operaţia mai poate salva timpanul acum”), ne-am hotărât să încercăm şi homeopatia, în care nici eu, nici tăticul ei nu credeam.

Din păcate, soluţia băută cu religiozitate de Luna, în cantităţile prescrise şi la ore fixe, nu a avut absolut nici un efect asupra urechii. Boala s-a agravat atât de tare încât a trebuit să recurgem din nou la medicamente alopate. Dar, într-o noapte, am avut o revelaţie: copilul meu nu mai scrâşnea din dinţi în somn, aşa cum făcea dintotdeauna. Am urmărit-o atent şi în nopţile următoare. Nici un zgomot. Şi nici o foială în pat, nici un spasm violent, nici o dezvelire la fiecare cinci minute, nici o picătură de sudoare pe cap… Nimic. Deci ceea ce crezusem a fi o moştenire genetică fără leac fusese doar un dezechilibru al organismului, pe care câteva granule dizolvate la infinit în apă îl rezolvaseră. Doar că supărătoarele simptome s-au întors după câteva luni de la întreruperea tratamentului cu silicea prescris de homeopat…

M-am simţit datoare să povestesc întâmplarea în subsolul articolului intransigent. Nu era teorie, anecdotă sau supoziţie, ci o experienţă trăită personal, care ar fi trebuit să lase o portiţă deschisă alternativei că homeopatia, înţeleasă şi aplicată corect, ne poate restabili echilibrul intern. Replicile (unele politicoase, altele jignitoare) au venit rapid: a fost doar efect placebo sau coincidenţă.

Despre ce efect placebo poate fi vorba la un copil de cinci ani, căruia i se dă un medicament pentru otită şi începe brusc să doarmă liniştit? Şi cam cât de mare să fie coincidenţa de a-i dispărea temporar bruxismul şi transpiraţia excesivă – două simptome incontrolabile conştient – strict în perioada tratamentului homeopat?

Nici nu m-am obosit să insist în a-i convinge pe atotştiutorii cu ochelari de cal. La fel cum nu m-am obosit să postez pe Facebook nici întâmplarea amuzantă de azi, când am anunţat-o pe Luna că mergem la o salină artificială:

– Ce e aia?

– O cameră plină de sare, chiar şi cu pereţi din sare, şi cu o măscuţă mare de tot (n.a.: numele nostru de cod pentru nebulizatorul pe care îl tot foloseşte de ani de zile), să încercăm să îţi curăţăm urechiuşa bolnavă.

Imensă a fost bucuria din ochii copilului la auzul minunatei veşti:

– Şi o să pot linge pereţii? Pot, mama, poooot?

Aş fi primit probabil comentarii previzibile, ca „Salinele artificiale sunt o păcăleală” sau „Fi-ta e o vacă!”. Şi poate că aş fi lipsit-o pe Luna de o distracţie pe cinste: o oră de construit castele şi de „făcut îngeraşi” pe sare. Nisipul verii şi zăpada iernii combinate pe podeaua unei încăperi din mijlocul Bucureştiului, într-o primăvară. Başca pachetul de şerveţele folosit pentru asanarea producţiei nazale. Sau să fi fost tocmai din ureche venită? Rămâne de văzut, la următorul control ştiinţific, la medicul orelist!