Luna citeşte, dar nu prea

Aşa cum unii oameni îşi amintesc cum au fost prinşi de părinţi fumând, eu îmi amintesc cum am fost prinsă de mama citind. Aveam cinci ani când m-a găsit pe jos, cu un ziar în mână, din care i-am relatat cu precizie ştirile zilei (probabil vreo vizită de lucru de-a Tovarăşului şi vreo nouă depăşire de plan cincinal). Apoi nu m-am mai oprit prea mult din citit până pe la treizeci şi ceva de ani, când mi-am pierdut pasiunea la fel de surprinzător precum mi-o descoperisem.

Mi-a fost uşor să învăţ singură să citesc, după ce, ani de zile, mama mi-a citit, la prânz şi seara, cam aceleaşi poveşti, pe care ajunsesem să le ştiu pe dinafară. Şi cred că vă imaginaţi ce frustrată am fost atunci când fiica mea, sânge din sângele meu cu PH negativ, nu a arătat absolut nici un interes pentru lectură. Poveşti sau poezii, cărţi vechi sau noi, care mai de care mai colorate şi mai vesele – nimic nu o atrăgea. Iar eu întrezăream deja pentru ea perspectiva unei vieţi prea reale, limitate şi terne, lipsite de posibilităţile infinite de evadare din cotidian pe care ţi le oferă lectura.

Însă, pe la doi ani şi ceva, a apărut în viaţa noastră „Puiul Moţ”. O cărticică în versuri pe care Luna a adorat-o imediat, datorită povestioarelor simple, dar inspirate, şi a personajelor viu colorate, cu ochi mari. De atunci, lectura de seară a devenit o obişnuinţă plăcută, iar eu m-am mai liniştit, dar nu pentru multă vreme.

Căci la cinci ani mi s-a părut normal ca şi fiică-mea să înceapă să citească singură. Ceea ce nu s-a întâmplat, spre disperarea mea că o aşteaptă o viaţă prea reală, limitată şi ternă etc. Şi am murit de invidie în ziua în care a venit de la grădiniţă şi mi-a spus extaziată:

– Mama, ştii că Ana citeşte ca oamenii mari?

Ana are doar cu vreo lună mai mult decât Luna, deci se poate!

– Chiar aşa? Ca oamenii mari?, m-am mirat eu cu amărăciune.

– Da! Scuipă, aşa, pe deget, ptiu! şi întoarce pagina!

Mi-a venit inima la loc. Dar am continuat să o îndemn regulat să descifreze taina înscrisurilor, fără nici un succes. Numerele de înmatriculare ale maşinilor, afişele de pe stradă, cărţi cu litere mari, titlurile DVD-urilor cu filme pentru copii – nimic nu a tentat-o cu adevărat să încerce să citească. Ba chiar devenise şi ea invidioasă pe cei care citesc cu uşurinţă, după cum mi-am dat seama într-o zi, când i-am spus:

– Luna, ştii că stră-străbunica ta a fost vrăjitoare?

– ……!!!!!?????????

– Da, serios, făcea vrăji. Dar doar vrăji bune. Iar bunica ta ştia să ghicească viitorul. Ghicea în cafea şi în cărţi.

– Wow! Asta e cea mai tare! Adică ştia ce scrie în carte fără să o deschidă? Vreau şi eu!

Mi-a fost clar: fetiţa mea nu era pregătită pentru etapa asta, a cititului. Şi cum dislexică nu părea să fie, ca să iau măsuri din timp, am încetat să mai pun presiune pe ea.

Acum, după câteva luni de şcoală, cititul a început să curgă de la sine. Leagă bine literele între ele, nu mai uită primul cuvânt al propoziţiei până să ajungă la ultimul şi, ceea ce e cel mai important, a devenit interesată de citit. Doar că, de multe ori, nu are răbdare să parcurgă toate literele şi trage concluzii aiuritoare, cum am păţit cu simpla propoziţie „Şcolarul scrie”:

– Ş… c… o… Şco! l…a… la! r… Şcolarul!

– Bravo!, am încurajat-o eu, cu puţină teamă să nu apară miraculos Alfie Kohn şi să mă pleznească pentru asta. Mai departe!

– s… c… r… scâr! scârţâie! Şcolarul scârţâie!, a conchis Luna, bucuroasă că a ştiut.

Iar zilele trecute, la măcelărie, mi-a atras atenţia conspirativ asupra unor bucăţi de carne din galantar:

– Ia uite, mama, ăştia vând flegmă de viţel! Bleah!

Aşa se întâmplă când nu ai răbdare să citeşti „fleică” până la capăt. Şi cred că e o foarte bună lecţie pentru mine, să învăţ să am mai multă răbdare cu copilul. Fiecare cu ritmul lui şi toate la timpul lor!

Anunțuri

6 gânduri despre „Luna citeşte, dar nu prea

  1. Alunita, chiar ma delectez in cate o mica pauza la serviciu cu postarile tale, dar de data asta am ras zgomotos (ceea ce mi-a facut chiar bine). In alta ordine de idei, ai perfecta dreptate: fiecare copil are ritmul lui. Nici eu nu o fortez (aproape) cu nimic pe Diana (4 ani si 8 luni), dar ne mai jucam cu literele din cand in cand. Cifrele am vazut ca le-a invatat la gradi. Le recunoaste pe toate chiar de acum un an si le scrie partial sau in forma inversa. Am si eu o povestioara amuzanta: intr-o zi il intreaba pe taica-su, care era in alta parte a casei fata de unde era ea, ce scrie pe frigider. El ii raspunde la repezeala „cred ca frigider”, iar ea il mustreaza „citeste mai bine ca e ceva cu A si cu T”. M-am apropiat si i-am citit: „water”. In ceea ce priveste cititul, e tragedie mare dc se culca fara sa ii citesc (in weekend vrea si la pranz). Adora colectia Pixi si i se pune pata cam 2-3 sapt pe o carticica „pana o invat pe dinafara”. Apoi, eu incep frazele si ea le termina. Mi se pare fascinant cum un copil descopera cuvinte ale caror litere le citeste singur. Si asta am avut bucuria de a vedea la Eliza, fetita Laurei Frunza.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Este copilul generatiei nativilor digitali. Nu avem nevoie de manuale tipărite, totul este pe calculator (zic ei, dar nu si eu). A fost odata cand copiii citeau carti, acum au tablete si smartphone, chiar si la masa stau cu ochii in ele. In Norvegia se renunta la invatarea bazata pe discipline, cum ar fi: istorie, matematica, fizica etc. Copiii vor aborda fenomene si acolo se intalnesc cu probleme lingvistice, matematica, geografie etc.
    Oricum, pentru mine este ceva ce nu inteleg!
    Problema este daca politicile aplicate urmaresc bunul mers al lucrurilor sau sunt dominate de interese ascunse, straine Romaniei. Oricum, ca orice alta politica si politica educationala nu ne mai apartine de mult.
    Din cate inteleg, ca orice mama responsabila manifesti o grija deosebita fata de Luna si va trebui sa o indrumezi ”a la long”. Parerea mea este ca educatia pe care am primit-o sau ai primit-o de la societate a disparut pentru totdeauna. Suntem intr-o lume care se inchina unui singur stapan,… banul!
    Educatia și ”binele” primit din partea societatii este o mare iluzie!

    Apreciat de 1 persoană

  3. Pingback: Cartea Cărţilor | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s