Am o dilemă: derapajele şcolii trebuie combătute sau tolerate acasă?

I-am vorbit întotdeauna fetiţei mele cu sinceritate şi cu cuvinte „de oameni mari”. Cu excepţiile de rigoare, bineînţeles, ca atunci când îi pup „bubiţa” de la „mânuţă” sau când evit un răspuns prea concret la întrebările ei despre cum se fac copiii. Dar asta doar pentru că ea chiar are bubiţe, nu răni serioase, şi pentru că mâinile ei sunt mititele, şi pentru că nu este pregătită fizic să înţeleagă noţiunea de sex. În rest, nu am considerat necesar să folosesc expresii forţate (de ce să-i spun „cuvinte-prietene”, de exemplu, când există termenul „sinonime”?) ori să îi dau explicaţii mincinoase sau puerile la întrebări naturale, aşa cum văd la îngrijorător de mulţi adulţi din jurul meu.

Până acum, credeam că am procedat corect. Luna e un copil care comunică coerent şi cu care te poţi înţelege fără prea mari eforturi, chiar şi atunci când e vorba de făcut lucruri care nu îi plac. Cam ca un adult. Dar astăzi am avut un incident care m-a pus pe gânduri.

La ieşirea de la şcoală, învăţătoarea mi-a relatat că, atunci când a întrebat-o pe Luna de ce nu a învăţat poeziile date acasă acum câteva zile, ea a răspuns cu seninătate:

– Pentru că mama a spus că sunt proaste şi că nu trebuie să le învăţ.

Şi mi-a atras atenţia, supărată, să nu-i mai spun copilului tot ce gândesc. Mi-am cerut scuze pentru regretabilul incident şi pentru vocabularul folosit, dar am asigurat-o că voi continua să îi împărtăşesc Lunei părerile mele sincere despre orice. Ceea ce a dus la o încheiere bruscă a conversaţiei din partea învăţătoarei.

Copilul afirmase trei adevăruri: 1. chiar aşa spusesem, 2. poeziile erau realmente proaste, 3. temele la clasa pregătitoare sunt opţionale. Dar poeziile respective au fost singurele teme pe care ne-am permis să le „sărim” de când a început şcoala. Iar Luna e prea mică pentru a înţelege că anumite lucruri discutate acasă trebuie să rămână confidenţiale.

Dilema care mă macină acum este dacă procedez bine, totuşi. Poate ar trebui să o las să înveţe poezii forţate şi întortocheate, din care lipsesc pe alocuri rima, ritmul şi chiar predicatul.

Şi poate am greşit şi atunci când a venit de la şcoală şi mi-a spus încântată:

– Mama, azi am văzut un film cu planetele. Ştiai că pe cea mai mică planetă o cheamă Pluto, ca în Mickey Mouse?

Iar eu i-am tăiat elanul şi i-am răspuns că Pluto nu mai e considerată planetă de ani de zile.

Sau poate am greşit când mi-a povestit că în China se scrie de la dreapta la stânga (mie, care am făcut Chineza la facultatate!), iar eu i-am răspuns că nu e adevărat, contrazicându-l astfel pe profesorul care le spusese asta la şcoală.

Ştiu, ştiu, va mai auzi multe prostii, din ce în ce mai grave odată cu trecerea în clase superioare, ale căror manuale abundă în inutilităţi şi perle, dar nu cumva se ajunge acolo tocmai pentru că tolerăm prostiile care ni se par minore, la început?

Anunțuri

16 gânduri despre „Am o dilemă: derapajele şcolii trebuie combătute sau tolerate acasă?

  1. Aceeasi dilema si la mine, asa am facut si eu cu fetita mea cand venea si imi povestea cate ceva de la gradinita. Au facut simulare in caz de cutremur si le-au spus sa se ascunda sub masa in cazul asta, iar eu I-am spus ca nu e asa si I-am explicat ce trebuie facut. Ca doamna a zis ca indigo inseamna violet (poate nu si-a dat seama cand a spus, dar am corectat), mai sunt, nu ma mai intind ca ma ia durerea de cap. Eu cand auzeam asemenea minunatii abia ma abtineam si de la alte comentarii. Alte dati nu am mai spus nimic. Fetita mea are 4 ani si unele informatii noi le crede si asa raman in mintea ei.

    Araba se scrie de la dreapta la stanga, eu asa stiu si asa am vazut 🙂

    Si raspunsul la intrebarea ta, nu, nu as tolera prostioarele profesorilor. Si as lasa-o sa spuna in clasa ce crede si as astepta sa ma intrebe si profesorul sa-i spun sa se documenteze mai bine cand argumenteaza ceva. Sub o forma blanda….daca as reusi. Dar asta spun acum, nu am destula experienta cu scoala, nici macar cu gradinita. Un lucru e clar: nu pot sa-mi tin gura!

    Apreciază

    • Cat ma bucur ca mi-ai dat exemplul cu indigo vs. violet! Ilustreaza perfect punctul meu de vedere: copiii retin tot ce li se spune si au confuzii toata viata. Nici mie nu mi-e clara acum diferenta dintre culori, desi cunosc spectrul curcubeului (ROGVAIV), probabil din aceleasi motive.
      Cat despre cutremur, ma intreb ce e mai bine: sa faci o simulare de cutremur cu indicatii gresite sau sa nu o faci DELOC, ca la noi la scoala, desi am intrebat-o pe invatatoare de cateva ori cand facem si noi asa ceva?
      Mi-ar placea sa mai discutam dupa ce ajungeti la scoala. O sa vezi ca realitatea te obliga sa-ti nuantezi opiniile si sa faci compromisuri. Si o sa te consumi muuuult…

      Apreciază

      • Pai la asta ma gandeam, ca nu o sa fiu eu asa zmeoaica mereu, ca o sa fac compromisuri. Astept si parerea altor mamici, ma intereseaza si pe mine subiectul.

        Cat despre exemplul cu indigo vs. violet, fetita mea stia culorile si sinonimele lor (inclusiv purpuriu), dar a venit acasa si mi-a spus ca doamna nu a zis bine, ca a spus asa. Si mereu vine si spune: „mamaaa, azi doamna a spus asa” si se mira si se intreaba in acelasi timp ca a gresit doamna, daca informatia o stia deja dinainte de la mine. Iar daca e auzita pt prima data o ia de buna cum I-a spus, cea mai dureroasa pt mine fiind cea de prim ajutor. Atunci mi-am dat seama cat de nepregatiti sunt unii oameni.

        Apreciază

        • Necazul este ca punem o presiune teribila pe bietii copii, impartiti intre doua pareri si le subminam increderea in autoritatea absoluta care este, la varsta lor, educatoarea sau invatatoarea. Ceea ce, pe termen lung, va avea ca efect pierderea interesului fata de scoala.
          Eu i-am spus mereu Lunei ca profesorii sunt acolo pentru binele ei, ca stiu multe lucruri si ca ea trebuie sa ii asculte si sa invete de la ei, dar ca, la fel ca toti oamenii, si ei pot gresi uneori.

          Apreciază

  2. Traim intr-o lume in care valorile morale, adevarate, crestine, de la ”vechii parinti”, devin desuete. Traim intr-o lume in care ipocrizia si neam prostia dezvoltate exponential in ultimii zece ani au depăsit orice limite. In tot acest timp, avem tineri care s-au format sub acest imperiu, in care lipsa bunului simt a devenit virtute.
    Din punctul meu de vedere, cel mai bine este sa pastrezi cu orice pret ”calea”.
    Problema este ca in viitor, fetita voastra, poate, va va reprosa ca ati invatat-o sa fie cinstita si corecta intr-o lume stramba.
    Personal, am trecut prin asta, insa nu este nici o paguba.
    Dascalii, ca noi toti, au o anumita expertiza, este bine sa respectam acest lucru, dar nu sunt infailibili.
    Nu cred ca ai gresit. A fost o situatie neplacuta, mergi mai departe si pastreaza drumul drept!

    Apreciază

      • Toata viata este un compromis!
        Important este sa cunosti ce compromis trebuie sa faci pentru a putea pastra ”calea”.
        Dana nu stie sa copieze si la facultate au fost situatii in care studenti mai slabi luau note mai bune ca ea.
        Noi ca parinti, nu ne-am dus niciodata la scoala sa intrebam de ce a primit Dana o nota slaba. Regula care poate admite si exceptii, functie de situatie.
        Va trebui sa mediezi permanent intre dascali si Luna. Unii dascali sunt devotati meseriei, altii o fac din oportunitate.
        Un lucru este sigur: performanta se realizeaza numai intr-un mediu restrictiv!
        Orice lucru care nu se face la timpul sau, facut mai tarziu, se face cu eforturi mult mai mari. In aceasta privinta, sunt Stan Patitul!

        Apreciat de 1 persoană

  3. Eu as nota inexactitatile si le-as clarifica apoi cu profesorul pentru ca de fapt problema este intre el si mine. Pana la urma nimeni nu e perfect si un copil – cred eu – are nevoie ca „oamenii mari” din viata sa se coopereze nu sa-si submineze autoritarea reciproc.
    Exista sigur cauze pentru care merita creat sau particpat intr-un conflict, niste poezii sau scrisul de la dreapta la stanga nu fac insa parte din aceasta categorie.
    Sunt curioasa cum ar fi fost situatia daca ai fi lasat-o pe fata sa citeasca poeziile si sa decida ea daca ii plac sau nu, daca le invata sau nu.

    Apreciază

    • Ai punctat perfect argumentul „contra”: subminarea autoritatii scolii. I-am spus dintotdeauna Lunei ca profesorii sunt prietenii nostri, ca rolul lor este sa o ajute in viata si ca trebuie sa ii asculte si sa invete de la ei. Dar i-am explicat si ca toti oamenii (implicit si profesorii) pot gresi uneori, involuntar.
      Eu cred ca scoala si-a subminat singura autoritatea in ultimii ani, prin greseli majore de directie si metoda si prin coruptia extinsa. Respectul celorlalti se castiga printr-un conduita corecta, nu se impune. De exemplu, eu te respect pe tine acum pentru ca ti-ai sustinut punctul de vedere aparent contrar cu al meu intr-un limbaj politicos 🙂
      Concret, despre poezii: nici Lunei nu i-au placut. Si nu suntem singura familie din clasa cu parerea asta. Iar ieri, cand am afirmat ca voi continua sa fiu sincera cu copilul meu, as fi putut da explicatii la obiect, daca invatatoarea nu ar fi plecat abrupt…

      Apreciază

  4. Alunita, parerea mea e ca in ultimii ani a inceput un fenomen de critica exagerat la adresa scolii. Mai deunazi citeam pe un grup despre o mamica revoltata ca li se preda copiilor la scoala ca gandacii si tantarii sunt daunatori si nu li se explica faptul ca sunt parte dintr-un ecosistem. Ceea ce nu intelegea mamica respectiva e ca programa aia nu e facuta de florile marului acolo. Anumite concepte se explica pe intelesul copilului la 7 ani, iar ecosistemul se explica mult mai tarziu. Oricat ni s-ar parea noua ca avem niste mici genii acasa, copiii nu pricep anumite nuante, e bine sa primeasca de mici informatie structurata, simpla si apoi sa construiasca pe ea. Si ar fi bine sa avem putina incredere in sistemul asta de invatamant, asa prost cum e el, si sa contribuim si noi cat putem, fara sa-l desfiintam in fata copilului. Pentru ca spunandu-i acasa ca invata prostii la scoala, ca doamna e o proasta, ca li se baga prostii in cap etc etc nu facem decat sa ii inoculam copilului ideea ca oricum se duce degeaba acolo iar consecintele pe termen lung s-ar putea sa nu ne placa. Eu sunt, prin natura mea, un om foarte revoltat pe sistem dar, cu toate astea, de scoala si doamna nu-i vorbesc niciodata de rau Elizei. Parerea mea e ca anumite „derapaje” ar trebui trecute cu vederea si nu disecate atat. Gandeste-te ca Luna e abia la pregatitoare, pana intr-a patra o s-o iei razna. Nu mai zic mai departe. Primul lucru pe care mi l-am zis in gand cand am intrat pe 15 sept pe poarta scolii a fost „da-mi Doamne putere si rabdare sa accept lucrurile pe care nu le pot schimba”. Si sincera sa fiu merge bine si fetei mele ii merge chiar mai bine decat m-am asteptat.

    Apreciază

    • 🙂 Tocmai ti-am raspuns si tie, fara sa stiu, in comentariul anterior, apropo de autoritatea scolii.
      Am facut deja multe compromisuri de care nu ma credeam in stare, de la inceputul scolii incoace. Si la Luna inceputul a fost minunat, doar ca acum vad semne la ea ca nu merge spre bine. Si ma intreb in ce masura as fi putut preveni acest lucru daca eram mai intransigenta pana acum…

      Apreciază

  5. Mie nu mi se pare corect ca copiii sa fie puși in situații in care trebuie sa compare mereu ce invata la școala cu adevarul sau cu ce i se spune acasa. Uneori ceea ce se preda in școala se potriveste cu ceea ce zic parintii acasa, altădată nu. Un copil nu trebuie sa fie cel care suferă din cauza asta.

    Apreciază

    • Nici mie nu mi se pare corect ca ceea ce se preda in scoala sa nu se potriveasca cu… adevarul. Sau sa rugam acum miliardul de chinezi sa se apuce de scris de la dreapta la stanga, ca sa nu il contrazicem pe profesorul nostru? 🙂

      Apreciază

  6. Nu pot avea încredere oarbă în şcoală. Soţia mea şi cu mine citim integralitatea lecţiilor şi temelor pentru acasă ale celor trei fete ale noastre, cu creionul în mână. Încercăm să le dezvoltăm spiritul critic (nimeni nu are întotdeauna dreptate) concomitent cu buna purtare (nu toate adevărurile sunt bune pentru a fi spuse, unele e mai bine să le ţii pentru tine). Şi merge foarte bine. Dacă se strecoară o greşeală într-o lecţie sau temă, o corectez şi semnalez profesoarei, cu politeţe şi eventual cu trimiteri la referinţe scrise sau de pe internet care să confirme corectarea mea. Nu înţeleg de ce ar trebuie să se supere – normal ar fi să-mi mulţumească. Profesorii sunt şi ei oameni. E normal să aibă autoritate şi să fie respectaţi, dar ca orice cetăţean şi funcţionar, cuvântul lor nu e literă de lege. Pe cei care se străduiesc să ofere un învăţământ de calitate îi respect şi încerc să-i ajut (colaborez la proiecte pedagogice, mă ofer voluntar la activităţi extraşcolare, la întreţinerea şcolii etc) însă pe tiranii tâfnoşi care cer supunere oarbă şi nu acceptă nici o observaţie nu îi suport şi sunt dispus să mă cert cu ei cât e necesar şi până obţin câştig de cauză. În copilărie am tras suficient ponoasele unor asemenea exemplare care au reuşit să mă dezguste de materiile pe care le predau şi care au încercat să mă formateze. Nu am să las pe nimeni să le facă una ca asta copiilor mei.

    Apreciază

    • Iata un comentariu de bun simt. Sau cel putin exact cum gandesc si eu. Doar ca eu nu am gasit interlocutor rezonabil in scoala noastra si nici aliati constienti printre parinti (cu cateva exceptii). As prefera insa sa nu dezvolt subiectul acum, cand tocmai m-am intors de la o furtunoasa sedinta cu parintii de la care am iesit pur si simplu din clasa. Poate mai scriu un articol pe subiect cand o sa fiu mai calma 🙂

      Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s