O mână ruptă, un picior de lemn şi trei rinichi

De şase ani şi un pic, de când sunt mamă, mi-am pus nenumărate întrebări cu privire la felul în care îmi cresc copilul. Dacă ar exista o reciprocă a afirmaţiei că numai proştii nu au îndoieli, ar însemna că eu sunt extrem de deşteaptă, pentru că mă îndoiesc la aproape fiecare decizie luată pentru Luna. A avea sau nu bonă, vârsta la care să îi dăm prima ciocolată, alegerea grădiniţei, ieşirea în parc într-o zi mai noroasă, selecţionarea activităţilor extra-şcolare, cumpărarea unei reviste scumpe doar pentru că nimicul de plastic adăugat pe copertă o atrage inexorabil – toate deciziile, mici sau mari, mă frământă deopotrivă, şi înainte, şi după luarea lor. Doar faptul că mi-am fixat câteva principii generale pentru creşterea copilului mă ajută să păstrez o conduită cât de cât liniară în acţiunile mele cotidiene.

Unul dintre aceste principii este să fiu sinceră cu copilul. De mică, Luna ştie că avem o regulă în familie: să nu ne minţim niciodată. E drept că această regulă a început să se clatine de o vreme încoace, cam de când a început să mai facă şi prostioare pe la şcoală şi are tendinţa naturală de a le ascunde sau cosmetiza, dar, în general, încă o respectăm cu toţii. Numai că sinceritatea poate fi brutală uneori. Şi atunci mă întreb dacă am dreptul să îmi rănesc emoţional copilul, la o vârstă atât de fragedă, cu lucruri pe care, oricum, le poate afla şi mai târziu.

I-am vorbit deja despre moarte, cunoaşte partea urâtă a bătrâneţii, mai ales pentru că mama mea de aproape nouăzeci de ani este bolnavă de multă vreme, îi atrag atenţia când vedem pe stradă oameni handicapaţi, îndemnând-o să nu ironizeze niciodată pe cineva care este diferit de noi, şi ne uităm uneori împreună la filme emoţionante, la care eu plâng copios, iar ea mă consolează cu înţeleptul: „Aşa e viaţa, mama!”. Pentru că ei, copiii, acceptă mult mai uşor tragediile vieţii altora, tocmai pentru că sunt mici, iar eu cred că, cunoscându-le de pe acum, vor fi mai pregătiţi să le suporte şi pe ale lor, atunci când vor creşte.

Însă există momente în care o doare mai mult decât pe mine, iar atunci mi se pare că sunt prea crudă. De exemplu, pe când avea vreo patru ani, fiind supărată pentru că era (şi încă este) deosebit de mofturoasă la masă, i-am spus enervată:

– Îţi baţi joc de atâta mâncare bună, în timp ce există pe lume copii care trăiesc în gunoi şi mănâncă ce găsesc pe acolo.

I-au dat imediat lacrimile şi s-a ridicat de la masă:

– Atunci hai să le ducem lor mâncarea asta!

Am regretat pe loc că am putut spune un lucru atât de profund şi de trist, care a marcat-o până la suferinţă. Dar cred că cel mai mult ar fi trebuit să regret faptul că nu m-am ridicat şi eu de la masă împreună cu ea, să mergem să hrănim astfel de copii.

În schimb, atunci când i-am atras atenţia asupra unui participant la o emisiune de talente care dansa de mama focului deşi avea un picior de lemn, exhibat pe scenă, nu a fost deloc impresionată:

– Aaaa, e cu scotch, a decretat nonşalant fiică-mea, după care s-a întors la jocul cu pluşurile ei preferate.

Săptămâna trecută, cred că am fost pedepsită pentru o astfel de cruzime. Într-o seară, am văzut la televizor un reportaj despre un bărbat născut orb, surd şi mut, care a reuşit să înveţe să comunice, nu numai în română, dar şi în cinci limbi străine, să termine mai multe şcoli, să aibă un serviciu şi să ajute mulţi copii cu handicap să se integreze în societate. Deşi îl vedeam că există şi auzeam explicaţiile legate de utilizarea simţului tactil şi a vibraţiilor produse de sunetele şi mişcările din jur, îmi este teribil de greu să înţeleg cum poate cineva ca el, pentru care lumea e un loc întunecat şi absolut tăcut, să atingă o astfel de performanţă uluitoare. Am chemat-o şi pe fiică-mea să se uite la omul care a reuşit imposibilul:

– Luna, când ai necazuri în viaţă, adu-ţi aminte de omul ăsta şi bucură-te că tu eşti întreagă, ai înţeles?

– Da.

Asta e tot?! Nici o lacrimă, nici strop de empatie sau uimire, nici o perlă de înţelepciune filială?! Ba da, perla a venit imediat. Dar nu de înţelepciune:

– E ca unii oameni care au trei rinichi, a afirmat Luna cu calm.

– ????

– Sunt oameni care au trei rinichi.

– Cine ţi-a spus asta?

– Domnul de baschet.

– Da’ câţi rinichi are omul în mod normal?

– Păi… unul, doi sau trei.

– În ce context v-a povestit domnul de baschet asta? Adică despre ce vorbeaţi?

– Era atunci când ne-a zis că, dacă vrea cineva să împuşte pe altcineva în inimă, nu poate, pentru că are inima în partea cealaltă.

Nu asta e pedeapsa despre care spuneam că am primit-o, deşi putem considera şi aşa momentul în care realizezi că progenitura ta a luat-o complet pe arătură. Pedeapsa adevărată am primit-o a doua zi, când mi-am rupt (puţin) mâna. Acum pot experimenta şi eu, în mod direct, frustrant şi foarte dureros, cum e să trăieşti cu un singur membru superior valid. Cel puţin pentru câteva săptămăni. După care voi încerca să fiu mai selectivă cu sfaturile pe care i le dau superior copilului, despre situaţii ipotetice. Pentru că nu se ştie niciodată ce „sfat” traumatic îmi poate oferi, la schimb, viaţa reală…

Anunțuri

Un gând despre „O mână ruptă, un picior de lemn şi trei rinichi

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s