Fracturile se văd doar la privat

Necazul s-a întâmplat, conform legii nescrise a necazurilor, într-o vineri seară. O lovitură teribilă de tocul uşii m-a făcut să izbucnesc în lacrimi de durere şi de frică: din cap îmi curgea sânge, iar mâna mă durea la orice tentativă de mişcare. Ne-am urcat cu toţii în maşină şi am plecat spre spital.

Circulaţia fluentă ne-a permis să ajungem rapid la cel mai apropiat spital de urgenţă. La poartă, am fost sfătuită să merg singură la camera de gardă, iar bărbatu-meu a fost îndrumat spre parcarea generoasă a spitalului. Până să termin de completat scurtul formular de admitere, a ajuns la ghişeu şi restul familiei şi am intrat împreună în secţia de urgenţe minore. După câteva întrebări, medicul m-a invitat în cabinet şi m-a consultat metodic:

– O rană deschisă la cap… pare superficială, dar cu loviturile la cap nu trebuie să ne jucăm. Vă luăm un pic de sânge acum, ca să verificăm hemoglobina. În caz că aveţi o hemoragie puternică, nivelul hemoglobinei scade. Apoi vă vede un neurochirurg şi, dacă nu este decât ţesut rupt, vă coase şi gata. El decide dacă aveţi nevoie şi de o tomografie. După aceea, vă duceţi cu această trimitere la ortoped. El va stabili ce investigaţii trebuie făcute pentru mână. Alte traume nu păreţi a avea. Pentru siguranţă, totuşi, v-am făcut şi o trimitere la ecograf, să verificăm şi organele interne.

L-am văzut apoi pe medic uitându-se conspirativ în jur:

– Dacă tot am rămas singuri, vă rog să îmi spuneţi dacă este vorba de un accident sau de o agresiune. Dacă aveţi nevoie de suport, poliţistul şi psihologul de serviciu vă stau la dispoziţie.

Am refuzat ultimele propuneri, dar am apreciat grija medicului. Analiza de sânge a ieşit în parametri normali, neuro-chirurgul a confirmat, după alt consult minuţios, că rana de la cap e superficială, am fost instalată pe un pat steril şi nici nu am simţit când asistenta mi-a cusut cele trei fire.

La radiografie aşteptau câteva persoane, dar nici una nu avea vreo urgenţă sau durere, aşa că m-au invitat să intru prima. Radiologul a detectat imediat fractura şi mi-a dat indicaţiile necesare pentru a ajunge la ortopedie. Aici, alt consult atent, dar şi dureros, pentru mâna mea ruptă. Medicul m-a asigurat că nu este foarte grav, e doar o fractură fără deplasare, mi-a imobilizat braţul într-o orteză şi m-a sfătuit să revin săptămânal la control până se vindecă.

După ce şi ecografistul mi-a confirmat că nici un organ nu a sărit de la locul lui, am plecat cu o reţetă compensată plină de anti-inflamatoare şi protecţii gastrice, pe care le-am cumpărat aproape gratis de la farmacia spitalului. Era trecut de miezul nopţii când ne-am întors acasă, după o experienţă atât de urâtă, îndulcită doar de profesionalismul şi omenia unor specialişti, într-un spital bine organizat din sistemul de Stat românesc.

Dacă aţi avut răbdarea să citiţi până aici şi sunteţi cumva dezorientaţi, aflaţi că aveţi dreptate să nu vă vină să credeţi această poveste. Pentru că nu s-a întâmplat deloc aşa.

În realitate, doar primul paragraf e adevărat. În rest, am descris modul în care îmi imaginez că ar fi trebuit să se întâmple lucrurile.

De fapt, drumul până la spital a fost lung şi complicat. A trebuit să mituim un paznic pentru a găsi un loc de parcare la o distanţă rezonabilă. Am fost trimisă de colo-colo pe holurile spitalului timp de vreo două ore, cu o rană deschisă la cap. Nu m-a atins nici un medic, cu excepţia a două fire de păr ridicate de unul înainte de a decide că la cap e doar o rană de suprafaţă. Radiografiile le-am făcut pe bani mulţi la o clinică privată din apropiere, pe motiv de coadă interminabilă în spital. Radiologul spitalului nu a văzut nici o fractură, iar rezidentul de la triaj mi-a refuzat cererea de a fi consultată de un ortoped, deşi plângeam de durerile din braţ. La fel, mi-a refuzat şi cererea de a-mi explica pentru ce s-a hotărât să-mi ia sânge (atunci când şi-a adus aminte, la multă vreme după accident). Doar după ce am afirmat pe un ton foarte ridicat, pe holul plin de oameni, că e dreptul meu de pacient să fiu informată asupra procedurilor propuse, mi-a povestit cum stă treaba cu hemoglobina. Dar a avut grijă să o facă pe un ton ironic:

– Pariez că nu ştiţi ce e aia hemoglobină…

Într-un târziu, am fost cusută la cap, pe un pat pătat de sângele pacienţilor precedenţi. Bine, măcar, că asistenta cu părul mov, care a realizat dureroasa procedură, a făcut o treabă impecabilă – motiv pentru care îi mulţumesc şi pe această cale!

Medicamentele prescrise m-au costat şi ele mulţi bani, deoarece doar un medic de familie poate prescrie reţete compensate într-un sistem informatic implementat pe sume colosale. Şi de unde să iau medic de familie la miezul nopţii sau în cele două zile de weekend care urmau?

După o noapte de chin, am ajuns la un spital privat (şi scump, evident). Ortopedul de acolo a observat imediat fractura de umăr, pe aceeaşi radiografie făcută cu o seară înainte. Mi-a pus o orteză şi mi-a recomandat gheaţa ca singur anti-inflamator cu adevărat eficient, fără efecte adverse şi ieftin.

Acum, în timp ce mă încalţ numai cu pantofi fără şireturi, mătur fără să pot strânge gunoiul în făraş şi salivez la gândul unei mămăligi pe care nu am cum să o gătesc cu o singură mână, pot medita liniştit la ceea ce ar trebui făcut pentru a vindeca rănile sistemului medical de Stat. Şi meditez, meditez, meditez…

Anunțuri

5 gânduri despre „Fracturile se văd doar la privat

  1. Da, si pe mine m-ai pacalit. Tot cautam in articol denumirea spitalului privat unde te-ai tratat. As fi preferat ca partea a doua sa fie pacaleala. Din pacate, eu, personal, am avut extrem de multe contacte cu lumea medicala si cu mediul aferent (de stat), dar pot spune sincer ca nu sunt profund dezamagita. Pe o scara de la unu la 5, sa zicem, as da nota 3,5. In alta ordine de idei, iti doresc muuulta sanatate si rabdare!

    Apreciază

    • Multumesc, Cristina. Sanatate si voua!
      Stiu ca observ mai multe lucruri rele decat altii, cu firi mai putin critice decat a mea. Dar laud si binele, atunci cand imi apare in cale. Poate iti aduci aminte cum am fost placut impresionata de spitalul Sf. Pantelimon si am scris despre asta in „Regele Nelu”.
      Mai am multe povesti din domeniu si poate o sa le sintetizez intr-o zi, ca sa vedem unde inclina balanta: spre bine sau spre rau…

      Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s