Scurta coborâre pe schiuri a vieţii

– Mama, în câte ore ajungem acasă de aici cu metroul?

Suntem la o terasă de pe lângă Piaţa Romană. Tocmai am primit ajutorul de deces pentru mama mea, care a plecat săptămâna trecută într-un loc, sper, mai bun decât patul pe care a suferit mulţi ani. Şi, cum mama era mare iubitoare de dulciuri, mâncăm din ultimii ei bani prăjiturele cu ciocolată şi îngheţate – cu mare poftă (fiică-mea) şi cu lacrimi în ochi (eu).

– În cinci minute, Luna.

– Da’ cu calul cât facem?

N-am cum să nu zâmbesc la o astfel de întrebare, indiferent de cât de tristă sunt, de câte necazuri m-au lovit în ultima vreme, de durerea pe care încă o mai simt în mâna ruptă… Copiii au imensa putere de a accepta viaţa exact aşa cum vine peste ei, cu boli şi bucurii, eşecuri, victorii şi moarte. Sinceritatea şi firescul trăirilor copilăriei, pe care le observ la Luna, m-au ajutat, de altfel, să depăşesc deznădejdea şi depresia care mă pândesc de mult timp încoace.

Iar întrebarea ei de astăzi îmi trezeşte o altă amintire legată de mama, pentru că totul în jurul meu îmi aminteşte de ea acum. Era în iarna trecută, când încă nu aveam ajutor permanent şi trebuia să ajung aproape zilnic la ea, într-un alt cartier. Situaţia, care pe mine mă obosea şi mă întrista peste măsură, pe Luna o bucura. Mergea cu entuziasm neştirbit la o bunică bătrână şi bolnavă, pe care nu o cunoscuse niciodată glumeaţă, harnică, generoasă şi optimistă, aşa cum fusese până la optzeci de ani. Şi îi accepta cu naturaleţe ursuzenia de om suferind şi deseori pierdut în confuzia Alzheimer-ului: era, doar, Yaya a ei. Într-o zi, când am văzut ce ninsoare teribilă se pornise afară, m-am supărat şi mai tare, la gândul că drumul prin troiene va fi dificil. Fiică-mea, bineînţeles, ţopăia de bucurie că ninge:

– De ce eşti supărată? Nu vezi ce frumos e afară?, s-a mirat Luna.

– Dacă e zăpadă, e posibil să nu putem scoate maşina din parcare. Va trebui să mergem pe jos şi cu tramvaiul la Yaya, e lung şi complicat, m-am plâns eu de nimicurile stresante ale vieţii de adult urban.

– Păi mai bine mergem cu schiurile. Ştii drumul cu schiurile până la Yaya, mama?

Iubire necondiţionată. Partea plină a paharului. Bucurie, inocenţă, aventură. Trăieşte clipa! Copilărie, moarte şi multă suferinţă între cele două. Atât pot spune acum. Ba nu: mai trebuie să spun şi că noi nu avem schiuri, iar Luna nu a mers niciodată cu aşa ceva. Dar simt că ea îşi va cumpăra o pereche, s-o aibă în debara atunci când eu voi fi bătrână. Adică nu peste foarte multă vreme…

Anunțuri

5 gânduri despre „Scurta coborâre pe schiuri a vieţii

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s