Şi noroiul e bun la ceva

Care e probabilitatea ca doi copii de şase-şapte ani care reciclează să se întâlnească la acelaşi club de baschet şi la aceeaşi oră de antrenament? Vă spun eu: extrem de mică. Dar s-a întâmplat.

De câţiva ani, de când s-au instalat câteva pubele de colectare selectivă la marginea cartierului, la noi în casă se desfăşoară un ritual care presupune o logistică destul de complicată: stabilim ce se poate recicla şi ce nu, umplem până la refuz recipientul cumpărat special în acest scop şi care ocupă un loc important în bucătăria noastră de 3 pe 2 metri, iar când atingem refuzul împărţim conţinutul pe căprării (ha! ia să vedem câţi mai cunoaşteţi cuvântul ăsta!) şi organizăm o excursie până la mai-sus amintitele pubele. Degeaba m-am tot milogit ba la Primărie, ba la administraţia blocului, să ne instaleze şi nouă unele mai aproape de casă. Ori „nu e loc”, ori „le fură ţiganii”. Apoi ne plângem că ieşim pe ultimul loc în Europa la colectare selectivă şi dăm din colţ în colţ (şi amenzi) la anu’, când reciclarea va deveni obligatorie în toată UE.

În aceste condiţii, a trebuit să îi explic Lunei de mai multe ori de ce facem efortul. N-am mers până acolo încât să îi arăt un film îngrozitor ca Midway, dar i-am povestit cum e cu perspectiva de a rămâne fără oxigen din cauza plasticului care nu se dezintegrează cu zecile de ani şi a pomilor răpuşi pentru a face hârtie. S-a simţit mai importantă că ajută la protejarea mediului şi a început chiar să se laude cu asta printre prieteni. Nici un coleg de clasă nu i-a spus, însă, că ar recicla şi el. Iar rugăminţile mele către doamna învăţătoare de a le vorbi copiilor despre aşa ceva au rămas fără efect. La fel ca şi propunerea mea de a organiza un atelier de creaţie din reciclabile, în Săptămâna Altfel. Mai mult, atunci când fiică-mea a întrebat-o direct pe doamna dacă reciclează, răspunsul a fost un „Nu” sec şi a trebuit să o conving din nou pe Luna că noi facem, de fapt, un lucru bun.

Noroc cu Profesorul Trăsnit (o Profesoară, de fapt, şi încă una frumoasă şi entuziastă), care a venit în clasă tot în Saptămâna Altfel şi a pronunţat un cuvânt pe care îmi pierdusem speranţa că îl vor auzi vreodată copiii la şcoală: ŞTIINŢǍ! Luna a fost atât de încântată de Profesoara cu pricina încât a prins curaj şi a întrebat-o şi pe ea dacă reciclează. De data asta, răspunsul a fost „Da”, iar fiică-mea s-a umplut de mândrie solidară.

Şi noroc cu acţiunea Tupperware de luna trecută, când am primit de la ei, în schimb-ul a două PET-uri, o sticlă pentru apă, dintr-un super-plastic eco, de care Luna nu se mai desparte de atunci încoace. E bine să le poţi arăta copiilor, cărora perspectiva temporală îndepărtată nu le e clară deloc, un beneficiu imediat şi concret al acţiunilor lor.

Ca să revin la ceea ce voiam să vă povestesc de la bun început dar m-am luat cu vorba, ca de obicei, săptămâna trecută, la un antrenament de baschet, s-a petrecut o întâmplare amuzantă. Într-o pauză de hidratare, fiică-mea şi-a luat de pe masa comună sticla magică şi se pregătea să o ducă la gură, când a auzit strigătele disperate ale unui alt ţânc, coleg cu ea:

– Nuuuu! Nu bea! E sticla MEA!

Mirată, s-a uitat la sticla din mână: era a ei, totuşi… Se uită şi la băieţel – avea o sticlă identică:

– De unde ştii care e sticla ta?, l-a întrebat ea.

– Pentru că a mea are noroi la gură. Uită-te, asta a ta e curată!, i-a demonstrat rapid copilul, cu uşor dispreţ în glas.

Conform sloganului „Murdărirea e bună”. Simplu.

Anunțuri

Un gând despre „Şi noroiul e bun la ceva

  1. Intr-o lume in care problema procurarii materiilor prime devine din ce in ce mai dificila, reciclarea capata o importanta majora.
    Dar Romanica, tara fara economie proprie, tara devenita colonie, dar deosebit de bogata in resurse naturale, de ce sa ne preocupe aceasta problema?
    In Pacificul de nord curentii oceanici au creat o insula artificiala din deseuri de plastic,… este enorma. Desi se spune ca plasticul se descompune foarte greu, totusi, sub actiunea combinata a soarelui si a apei, sunt generate particule fine din astfel de deseuri care ajung in corpul organismelor marine. Lantul trofic se inchide in organismul uman.

    Apreciat de 2 persoane

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s