Pur şi simplu, nu (se) poate!

Sunt zile în care mi-ar plăcea să fim protagoniştii unui reality-show, gen The Osbournes sau Keeping Up with the Kardashians (a trebuit să caut pe Google numele corect al emisiunilor, că doară nu m-oi fi uitat la aşa ceva). Şi asta nu pentru că am fi vreo familie de ţicniţi sau pentru că am (mai) avea funduri de excepţie, ci pentru că se petrec atâtea momente amuzante sau emoţionante încât n-am cum să le transform pe toate în cuvinte memorabile.

Weekend-ul acesta, de exemplu, am „bifat” multe locuri şi am zâmbit cum nu credeam că mai sunt în stare. Doar dacă vă povestesc că Luna s-a dus sâmbătă la biserică şi deja simt că zâmbiţi şi voi, imaginându-vă cum se simte o mamă atee practicantă văzându-şi copilul de şase ani plecând dis-de-dimineaţă la slujbă, la cererea lui insistentă. Sau dacă vă spun că aseară am fugit de nişte clovni care încercau să mă buşească pe stradă şi că am plecat de frică de la un spectacol impresionant de la Piaţa Universităţii, în timp ce fiică-mea i-a caftit pe clovni şi s-a supărat că nu am rămas la piesa aceea de teatru, care, ei, îi plăcea foarte mult. Diferenţa dintre generaţii a fost ieri mai evidentă decât oricând, dar nu ştiu sigur în favoarea cui.

Am profitat şi azi de distracţiile moca în care abundă Bucureştiul în ultima vreme. De dimineaţă, am fost la Roaba de Cultură, unde Luna a pictat cu dăruire pe hârtie igienică, iar seara am recidivat la B-Fit in the Street, în speranţa că vom vedea şi trupele pe care nu le prinsesem ieri. Şi le-am văzut: nişte acrobaţi pe monociclu care şi-au strivit discret ouţele, încercând să sară pe băncile din Centrul Vechi şi nişte comedianţi englezi care ne-au stropit cu apă şi au lins picioarele unei doamne din public, spre încântarea puzderiei de copii învineţiţi de râs. După cum spuneam: zâmbete şi emoţii din plin!

În plus, de parcă două ore în parc, două ore de baschet şi alte două ore de spectacole stradale nu erau de ajuns, Luna a vrut şi la concertul din Parcul Colţea, unde a baletat de zor pe muzică de operetă şi mi-a prezentat a cincea nouă prietenă pe ziua de azi. Pentru că, dacă nu ştiaţi, fiică-mea are obiceiul de a ochi vreun copil mai pe gustul ei, de a se duce la el cu întrebarea: „Vrei să ne împrietenim?” şi de a mi-l aduce imediat spre prezentare. Mi-e şi groază când mă gândesc cum va face peste vreo zece ani, când îi va plăcea câte un băiat pe stradă. Ştiu că sunt optimistă când spun „zece” ani, dar lăsaţi-mă să mai visez şi eu o vreme!

După cum spuneam, e păcat că două zile atât de pline în momente demne de aducere aminte vor fi şterse în curând de buretele Alzheimer-ului meu incipient. Şi tare mi-e teamă că voi rămâne doar cu amintirile a două mari uimiri. Prima ar fi că atrag nebunii ca un magnet. Mi se întâmplă des, probabil pe principiul „Cin’ se-aseamănă se-adună”, dar mă miră de fiecare dată. Astă-seară, în înterval de o jumătate de oră, au venit la mine doi. Ţintiţi. Mai întâi, din toată Piaţa Universităţii, fix pe mine m-a ales o doamnă despletită artistic să mă întrebe, cu mare patos:

– Dar Anglia unde e? Unde e Anglia?

Spre ghinionul meu, ştiam. I-am răspuns că Anglia e acolo. Adică şi noi aşteptam tot spectacolul trupei din ţara respectivă, care urma să înceapă. Aşa că doamna m-a considerat de încredere şi a rămas lângă noi pe tot timpul reprezentaţiei, manifestându-se atât de teatral încât nici nu ştiam la care show să mă uit mai întâi. Iar vizavi, la concert, tot lângă mine a ales să se desfăşoare un tânăr graţios, cu bicicletă rablagită şi costum alb, elegant, care m-a întrebat cu speranţă în glas:

– Fata dumneavoastră ştie vals?

Săracul, cred că se plictisise să se rotească singur pe pajişte. Dar pe el nu l-am putut ajuta: deşi părea paşnic în rătăcirea lui, Luna chiar nu nimereşte un-doi-trei-ul paşilor de vals, aşa că…

A doua uimire pe care mi-o voi aduce aminte, probabil, peste ani, este cea a impotenţei lingvistice a fiicei mele – carne din carnea mea de filolog. Am mai scris eu pe-aici cum mă umplu, uneori, de disperare, la vreo discuţie tematică cu Luna. Dar cum, oare, să nu ating culmi cioraniene când ea citeşte pe româneşte cuvântul „diamond”, eu i-l silabisesc, tot pe româneşte, de câteva ori, iar ea contină să spună că habar nu are ce poate însemna? Sau când vede o firmă mare, „Etage”, eu îi spun că se pronunţă „etaj”, iar ea bombăne:

– Ce nume ciudat pentru un magazin! Cred că înseamnă „etajeră”, nu?

Sau astă-seară, când vine vorba de „La dolce vita” şi avem următorul dialog:

– Ai idee cum se traduce în română, Luna?

– Nu.

– Hai să încercăm pe cuvinte. Pe unul dintre ele cu siguranţă îl ştii, pentru că e ceva ce îţi place foarte mult.

– La… nu. Dolce… nu. Vita… nu, îşi dă ea silinţa meditativ.

– Hai, măi, Luna! Chiar adineauri ai mâncat aşa ceva, încerc eu să o ajut, cu gândul la paiul de zahăr colorat pe care îl supsese cu doar vreo zece minute mai devreme.

– La… nu. Dolce… nu. Vita… Da! Vita!, exultă fiică-mea, de parcă numai în antricoate argentiniene ar ţine-o pe străzile Capitalei.

– Uf, nu e ăsta, îi tai eu elanul, mâhnită. Era celălalt.

– Dolce?, se miră ea. Daaaa! Ştiu! Dolce Sport! Nu-i aşa, mama?

Presupun că am greşit când am izbucnit în râs. O fi luat-o ca pe o încurajare că, totuşi, a zis bine ce-a zis. Dar, pur şi simplu, nu (se) poate!

Anunțuri

4 gânduri despre „Pur şi simplu, nu (se) poate!

  1. „Aventurile” povestite sunt chiar haioase, dar si modul cum le-ai descris tu le face asa. In privinta Lunei, desi „pui de filolog”, sper ca pretentiile tale sa nu fie prea mari!?

    Apreciază

    • Nu stiu, Cristina… Mie, sase ani si jumatate mi se pare o varsta suficienta pentru a sesiza ca „dolce” seamana foarte tare cu „dulce” sau, si mai rau, ca „etaj” suna absolut la fel ca „etaj” 🙂

      Apreciază

      • (Dez)avantajul este ca Luna are o imaginatie extrem de bogata, iar lucrurile simple sunt mai greu de observat. Ca si la scoala, copiii destepti gresesc la exercitiile usoare! Am observat asta la toti copiii din jurul meu.

        Apreciat de 1 persoană

  2. Pai nu este corect: ”Monsieur se scrie, monsieur se citeste!”
    Oricum, eu la anii Lunei, nici macar nu imi puneam problema sa citesc ceva. Aveam o singura preocupare, sa ma joc incontinuu.
    Daca se orienteaza spre stiintele exacte,… sa vezi atunci problema!

    Apreciat de 1 persoană

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s