Câte examene ne folosesc cu adevărat?

Că tot e perioadă de examene pentru alţii, hai să fiu solidară cu amărăţii de elevi şi să mă înfior şi eu la amintirea unora dintre ele. De fapt, a tuturor, pentru că toate mă speriau. Nopţi nedormite, materie tocită, tensiune arterială până la tavan… Iar emoţiile erau la fel de puternice ca şi uimirile de după: ba luam o notă mai mică decât mi-ar fi plăcut, ba mă trezeam cu câte un 10 (zece) la materii pe care nu le puteam suferi – cum a fost cazul bac-ului la fizică sau al licenţei la folclor.

O mare păcăleală, examenele astea din şcoală! În afara cazurilor de elevi cu adevărat excepţionali, care îşi confirmă pregătirea teoretică şi stăpânirea de sine prin punctaje bune, la toţi ceilalţi există mult prea mulţi factori conjuncturali pentru ca notele să fie perfect relevante.

Singurele examene la care am ştiut că ştiu au fost date după terminarea facultăţii, deci la o vârstă mai matură, când am putut trece peste emoţii şi când învăţasem din proprie iniţiativă. Adică nu mai făceam o şcoală pentru că „aşa trebuie”, ci pentru că îmi doream să o fac. Eu, pentru mine. Nu au fost uşoare nici acele examene, ba chiar unul dintre ele a fost şocant, când m-am trezit dis-de-dimineaţă, la Paris, în faţa unei „Maison des Examens”. Ca o puşcărie arăta pe dinafară clădirea cu pricina! Iar înăuntru… Ei bine, înăuntru se afla coşmarul oricărui elev: săli cu măsuţe individuale, aflate la distanţă unele de altele şi fără spaţiu pentru bagaje, pentru că, oricum, nu aveai voie să intri cu vreunul. Nici măcar cu un pix. „Lăsaţi orice speranţă, voi cei ce intraţi aici” ar fi trebuit să scrie pe frontispiciu. A fost un şoc cultural pentru mine, românca obişnuită să îşi ţină la îndemână cărţile şi caietele, pentru orice eventualitate. De copiat nu prea copiasem eu nici în România, pentru că eram tare mândră şi fricoasă. Dar măcar aveam siguranţa liniştitoare că aş putea-o face, la o nevoie. Şi aveam şi colegi alături.

Am luat nota maximă la examenul acela auster. Şi aşa am realizat că dai ce e mai bun tocmai pentru că te bazezi doar pe cunoştinţele tale. Fără copiuţe, fără vecini, căşti, tatuaje cu cerneală simpatică sau orice alte minuni s-or mai fi inventat în ultimii ani. Tu, foaia ta hârtie şi ceea ce AI VRUT cu adevărat să înveţi.

Mă întreb ce curs ar fi luat viaţa mea dacă aş fi înţeles mai devreme acest lucru. Sau dacă s-ar fi găsit adultul care să mi-l explice şi profesorii care să nu închidă ochii la artificiile de la examene ale elevilor. Şi mă mai întreb un lucru: dacă acel coleg de facultate „abonat” la copiat după mine a ajuns (fost) consilier prezidenţial, înseamnă că am mai ratat o carieră? Adică nu ar fi fost, oare, normal să mă fac (fost) Preşedinte?

examen

Anunțuri

7 gânduri despre „Câte examene ne folosesc cu adevărat?

  1. Stiu ca nu dormi bine cu asemenea intrebari, dar crede-ma ca ai fi dormit mult mai prost daca ai fi avut intrebarile unui „fost”… „fost” orice… mai ales acum cand miroase rau a spatiu inchis.

    Apreciază

  2. Normal, ce sa inteleaga elevii cand unii dintre profesori dau la toti noua si zece. Unde este repartitia notelor dupa ”clopotul lui Gauss”?
    Se da vina pe sistemul de invatamant, uitandu-se rolul major al profesorului. De fapt, sunt doi poli definitorii pentru rezultatele elevilor.
    „Maison des Examens” intareste ideea, de care sunt atasat, ca performanta nu se poate obține decat intr-un mediu restrictiv. Depinde insa, ce intelegem prin mediu restrictiv.

    Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s