Mai e mult până departe?

Există, în psihologia educaţiei, un concept care îmi place mult. Se numeşte „zona proximei dezvoltări” şi defineşte distanţa dintre ceea ce poate realiza copilul singur şi ceea ce poate realiza cu ajutor de la un adult. Adică zona învăţării posibile pentru vârsta lui fizică. Cunoaşterea teoriei ZPD m-a ajutat să îmi stabilesc două principii esenţiale în creşterea copilului meu: să nu obosesc în a-i testa limitele cu cunoştinţe noi şi să nu îi forţez niciodată limitele constatate.

Bineînţeles că pe amândouă le-am încălcat frecvent. Sunt multe lucruri pe care le-ar putea face fiică-mea, dar eu nu am învăţat-o niciodată, cum ar fi să salute în nişte limbi străine, să spele vasele sau să-şi lege singură şireturile de la pantofi. Când văd cât de stângaci le încearcă pe toate, pur şi simplu nu am puterea să insist să le perfecţioneze. Şi există subiecte pentru care eu consider că nu este încă pregătită să le abordăm şi o amân cu hotărâre, deşi mă ispiteşte regulat cu întrebări. Cum ar fi sexul, de exemplu. Atât de des i-am spus: „Când o să ai şase ani (sau şapte, opt, optsprezece, etc., depinde de întrebare), o să mai discutăm despre asta.”, încât ea crede acum că toate lucrurile în viaţă se clarifică sau se rezolvă la o anumită vârstă. Anul trecut, lovindu-se pentru a nu ştiu câta oară de refuzul meu de a o însoţi într-un montagne-russe (pe motiv de accident uşor, dar traumatizant, de maşinuţă, în tinereţe), m-a întrebat şi ea:

– Dar când o să împlineşti tu 46 de ani, o să te dai în maşinuţe cu mine?

În schimb, nu ratez nici o ocazie de a-i vorbi de câte-n lună şi în stele, despre viaţă, artă sau ştiinţă, cu încrederea că informaţia acumulată acum în creieraşul ei proaspăt se va sedimenta acolo până când va fi şi capabilă să o înţeleagă. Pentru că e evident că acum nu este. Ultimul rateu memorabil a fost săptămâna trecută, la câteva zile după ce taică-său îi ţinuse o lecţie de anatomie aplicată. Adică îi arătase pe corpul ei, cu degetul, cam pe unde se află organele interne şi îi povestise cu ce se ocupă ele. Mâncam, deci, de prânz, când, din senin, am auzit:

– Dar cum e posibil ca TOT ce am mâncat eu în şase ani să intre în chestia asta mică de aici?, mi-a punctat ea cu degeţelul spre zona stomacului. Adică, în şase ani ŞI JUMǍTATE?!

Şi, totuşi, perseverez. A doua zi, am fost cu ea şi cu prietenul ei la grădina zoologică, unde am ţinut neapărat să le povestesc câte ceva despre toate animalele pe care le vedeau. Cu excepţia reptilelor, în pavilionul cărora i-am lăsat pe copii să intre singuri (nu, nu am avut nici un accident traumatizant cu şerpi în tinereţe, dar pur şi simplu nu îmi plac). Prietenul Lunei e ales pe principiul „Cin’ se-aseamănă se-adună”, aşa că vă închipuiţi ce distractiv a fost să am nu una, ci două fabrici de perle, care mai de care mai entuziastă şi mai neobosită:

– Voi ştiţi ce au cămilele în cocoaşă?, i-am întrebat eu pe copii în faţa ţarcului dedicat.

Au ridicat amândoi din umeri. M-am gândit că sunt suficient de mari pentru a nu le da răspunsul mură în gură, aşa că am continuat:

– Dar ştiţi unde trăiesc cămilele?

– În deşert, a venit răspunsul la unison.

– Bravo! Şi ce lipseşte cel mai mult din deşert?

– … Asfaltul!, a triumfat cu un zâmbet fiică-mea.

La vreo două ţarcuri mai încolo, era plin de broaşte ţestoase:

– Acestea sunt unele dintre cele mai vechi animale de pe Pământ. Există de sute de milioane de ani. Aveţi idee de ce?

– Pentru că sunt rezistibile!, a răspuns prietenul Lunei.

Tocmai mă pregăteam să îl corectez, când fiică-mea mi-a luat-o cu mare siguranţă înainte:

– Ha! Nu se spune aşa! Se spune „rezistebile„!

Am tranşat disputa cu eleganţă, întrebându-i din nou:

– Dar voi ştiţi de ce sunt rezistente?

– Pentru că mănâncă multe legume, a afirmat cu ceva invidie vinovată în glas băieţelul (mare amator de cârnăciori şi chifteluţe).

Mă îndoiesc că au reţinut mare lucru din ceea ce le-am povestit eu ulterior despre carapacea tare şi culoarea de camuflaj. Oricum, partea cea mai distractivă din toată excursia pare să fi fost pentru ei bătaia cu apă, pe care au practicat-o la fiecare ţâşnitoare de pe parcurs. Şi sunt multe ţâşnitori la zoo…

La fel cum partea cea mai interesantă pentru Luna, pe care am dus-o, zilele trecute, şi la Muzeul Antipa (pe motiv de insistenţe repetate ale copilului şi de bilet gratuit pe perioada vacanţei şcolare), a fost să vedem scheletul unui copil:

– Uite, mama!, a ţipat fiică-mea încântată şi cu multă duioşie în glas. Un pui de schelet! Ce drăguţ!

Săptămâna asta am înscris-o la un club de vară. Face lego şi origami, merge în excursie la adăposturi de căţei, sare la saltea… O mică pauză de la atâta ştiinţă nu strică!

Anunțuri

3 gânduri despre „Mai e mult până departe?

  1. Raspunsuri ale copiilor de genul: ”Cum vad eu lumea”.
    Copiii vorbesc serios si noi ne amuzam pe seama lor!
    Cand eram copil, citeam cu placere Habarnam, acum cand citesc multe din istorioarele tale imi aduc aminte de acele timpuri.

    Apreciat de 1 persoană

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s