Viaţa ca un butoi cu sarmale

În dorinţa de a pre-întâmpina obişnuita depresie de aniversare, anul acesta am luat-o din timp cu distracţiile. Vineri seară, i-am târât pe ai mei la un concert pe o terasă, cu evergreen-uri şi un pic de blues, pe care bărbatu-meu l-a suportat cu amabilitate, iar fiică-mea cu tableta. Adică s-a jucat tot timpul pe micul ecran care ne salvează deseori de la mare plictiseală când mergem în locuri neprietenoase cu copiii.

Cuprinsă de compasiune, sâmbătă le-am propus să mergem la meci. Să vezi acum entuziasm! Al meu e stelist din tată (şi mai ales mamă) în fiu, iar pentru Luna urma să fie prima vizită pe un stadion. E drept, cel mai mult o încânta promisiunea făcută că acolo va putea să ţipe cât vrea ea de tare, spre deosebire de acasă, când o las să iasă pe balcon şi să strige, din toţi rărunchii, „Hai Steaua!” doar când meciurile au loc la o oră rezonabilă. Am îmbrăcat-o în roşu şi albastru, s-o asortăm cu bandana de suporter, i-am cumpărat steag şi zgomotitoare (scuze, nu ştiu cum se numesc două baloane care se lovesc între ele cu zgomot) şi am pornit în pas de marş spre Arena Naţională. Care nu a impresionat-o atât de tare pe cât credeam. Probabil era şi un pic obosită, după ce am dat turul complet al arenei, în ordine alfabetică, în căutarea porţii de intrare. De unde să ştim că poarta M e imediat la stânga porţii A? Noi am luat-o la dreapta: A… B… C… of!… F… G… ce căldură!… K…

După începerea meciului, dezamăgirea a cuprins-o total pe fiică-mea:

– Nu se cântă Imnul?

– Doar la meciurile internaţionale, o lămuresc eu.

– Ba nu, se cântă doar la meciurile echipei naţionale, mă corectează tăticul.

– Aaa… eu de-abia aşteptam…, s-a bosumflat Luna.

Şi cam bosumflată a rămas tot meciul. Degeaba a încercat taică-său să o intereseze asupra paselor, faulturilor şi a altor chestii care se întâmplau pe gazon, ea a rămas hotărâtă:

– Mie îmi place Djokovic.

Din păcate, Djokovic nu juca în meciul ăsta. Pentru orice eventualitate, ne-am asigurat că Luna ştie că e la un meci de fotbal, şi nu de tenis, ca să nu păţim ca atunci când, după vreo jumătate de oră de ping-pong cu bunicu-său, s-a întors extenuată şi ne-a povestit:

– Mamăăăăă, ce obosită sunt! Am jucat mult de tot, da’ nici unul nu a dat nici un gol…

O altă decepţie a fost şi la pauză, când am aşteptat cu speranţă să ne vedem filmaţi pe ecranele uriaşe de deasupra terenului. Nu ne-am văzut. Mi-ar fi plăcut să facem şi noi cum vedem în filme, la americani, să ne pupăm în aplauzele unui întreg stadion… Iar decepţia finală a fost scorul (Steaua – CFR Cluj 1-1), după un meci tern, fără titulari cunoscuţi, pe care l-a însufleţit doar un nou-venit în echipă, haitianul Alcenat din Ghencea, al cărui fan mi-am propus să devin.

După două seri aşa-şi-aşa, deci, ziua mea de duminică parcă nu a mai părut atât de îngrozitoare. La urma urmei, sunt lucruri mai rele pe lumea asta decât să fii o femeie trecută clar de jumătatea vieţii – pentru că, la patruzeci şi cinci de ani, numai super-optimiştii mai pot crede că nu au atins încă acest prag. Iar eu nici măcar optimistă nu mai sunt.

Şi, ca de obicei, remarc că am multe de învăţat de la copilul meu, şi în acest domeniu, al speranţei şi al bucuriei de viaţă. După două zile, am auzit că urmează un alt meci de-al Stelei şi am întrebat-o, în glumă, pe Luna:

– Mergem pe stadion?

– Daaaaa!, mi-a răspuns ea entuziastă, spre stupoarea mea. Da’ de data asta cântă imnul?

Bineînţeles că uitasem explicaţia tatălui:

– Cred că da, pentru că acum e un meci internaţional…

– Uraaaa! Hai! Mergem!

Exact ca în bancul ăla vechi de tot, cu sarmalele:

Luni:

– Copii, haideţi la masă!

– Ce avem de mancare?

– Sarmale.

– Urrrrrrrrraaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

Marţi:

– Copii, haideţi la masă!

– Ce avem de mancare?

– Sarmale.

– Urrrrrrraaaaaaaaaaaaaaa!

Miercuri:

– Copii, haideţi la masă!

– Ce avem de mancare?

– Sarmale.

– Urrrraaaa!

Joi:

– Copii, haideţi la masă!

– Ce avem de mancare?

– Sarmale.

– Ura!

Vineri:

– Copii, haideţi la masă!

– Ce avem de mancare?

– Sarmale.

– Bine…

Sâmbătă:

– Copii, haideţi la masă!

– Ce avem de mancare?

– Sarmale.

– Of, iar sarmale…

Duminică:

– Copii, haideţi la masă!

– Ce avem de mancare?

– Sarmale.

– Ne-am săturat de sarmale, toată ziua numai sarmale!

Luni:

– Copii, haideţi la masă!

– Ce avem de mancare?

– Sarmale.

– Urrrrrrrrraaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

Cam aşa e şi cu aniversările. În copilărie, ne bucurăm enorm că ni se apropie ziua de naştere, pentru cadouri. În tinereţe, chefuim zdravăn în fiecare an. La vârsta a doua, ne dăm seama că spre mai bine nu ne îndreptăm şi ni se mai moderează entuziasmul. Iar la bătrâneţe, fiecare an câştigat e încununarea unei lupte vajnice cu sănătatea, cu pensia, cu singurătatea şi cu celelalte „plăceri” ale vieţii din apus. Şi nu ne rămâne decât să spunem, cu grijă, să nu ne sară proteza din gură: „A mai trecut un an? Muuuuuuuuulţi înainte!”luna-stelista

 

Anunțuri

2 gânduri despre „Viaţa ca un butoi cu sarmale

  1. Vezi cat de greu se dezvolta omenirea!
    Tot asa se intampla si acum aproape 2000 de ani, daca mergeai la Colosseum. Poate nu gaseai din prima locurile. Stadioanele actuale, in principiu, urmaresc organizarea vechilor arene romane.
    Vad ca Luna este imbracata corespunzator pentru meciul de fotbal!
    Pe vremea mea, in echipele de fotbal erau numai nume romanesti,… acum mai joaca vreun roman?

    Apreciază

  2. Pingback: La meci cu bunicul | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s