Cum e să cazi din spaţiu în plin turnir medieval

Ştiu că de-abia am postat două articole, unul mai lung decât altul, despre activităţile pentru copii bifate de noi în ultimul an, dar nu pot să nu vă povestesc şi despre cele efectuate în ultima zi, adică ieri, deoarece mi-au furnizat câteva momente haioase.

De dimineaţă, am fost la nava spaţială Green Bee din Parcul Tineretului. O pândeam de mult, cum stătea ea printre pomişori, de ani de zile, ba închisă, ba interzisă copiilor sub şase ani. Acum, însă, e un program gratuit acolo, iar fiică-mea are deja cu multe luni peste vârsta minimă, aşa că a pătruns, în sfârşit, în spaţiul mult visat. „Spaţiu” şi la propriu, şi la figurat, pentru că în spaţiul dinăuntru se simulează o plimbare prin spaţiu. Prea multe nu vă pot spune despre ce s-a întâmplat în interior, eu aştepând cuminţică pe bancă, afară, patruzeci de minute, cât durează „plimbarea”. Dar fiică-mea pare să fi apreciat experienţa. E drept, cel mai mult i-a plăcut că „domnul din spaţiu” a întrebat-o doar pe ea, dintre toţi copiii, cum o cheamă:
– Care domn din spaţiu?, am cerut eu amănunte.
– Era un domn care vorbea cu noi.
– Şi de ce te-a întrebat doar pe tine?
– Nu ştiu, s-a îmbujorat ea de emoţie. Era aşa, mare, pe un ecran, şi la un moment dat a arătat cu degetul spre mine şi m-a întrebat cum mă cheamă. Da’ nu ştiu de ce i-a răspuns şi Andrei, că nu îl întrebase pe el…
Mereu am zis că e norocoasă fiică-mea! Cum a ştiut ea să se aşeze fix pe scaunul din faţa ecranului, pe care un actor înregistrat a arătat cu degetul aiurea spre cameră şi a nimerit exact între ea şi prietenul ei!

După-amiază, am fost la spectacolul „Balaurul” de la Basme cu Cai. Tare nehotărâtă mai sunt dacă să îl recomand sau nu altora! Pe de o parte, mă aşteptam la ceva cu mult mai spectaculos, dat fiind că protagoniştii sunt cascadori, dar cea mai tare cascadorie mi s-a părut a calului care s-a aşezat pe spate, cu picioarele în sus. Ştiu, ştiu, ar fi putut-o face şi un cal mort, dar ăsta era, totuşi, viu. Pe de altă parte, mi s-a rupt sufletul să văd o aşa desfăşurare de forţe pentru atât de puţini spectatori: cincisprezece actori, şase cai, încă vreo cinci oameni la intrare şi la pază, decoruri, costume, gradene, pepeni ciopârţiţi în turnir etc. etc. versus cam treizeci de persoane în public. Nici măcar nu ştiu cărei categorii de vârstă i se adresează spectacolul. Copiii mici se plictisesc la ceva ce ţine o oră jumate, cei mari nu înţeleg glumele măscăricilor din poveste, poate doar mămicile să îşi clătească un pic ochii cu unii dintre cavalerii-protagonişti. Apropo de ochi, dacă vă duceţi la un spectacol de după-amiază, luaţi-vă şepci cu cozoroc de cel puţin douăzeci de centimetri. Mie până acolo mi-ar fi trebuit o apărătoare de soarele care îmi necăjea vederea, tribuna fiind amplasată cu faţa spre apus.
Totuşi, am încercat să mă simt bine, ca să nu regret banii daţi pe bilete, de zgârcită ce sunt. Aşa că am făcut galerie cavalerilor favoriţi, am aplaudat generos fiecare număr şi chiar am râs la multe poante. Dar cel mai tare am râs la întrebarea Lunei, referitoare la actorul pitic care îl interpreta pe unul dintre măscărici:
– Mama, da’ aşa e el, pitic? Sau l-au făcut ei pentru spectacol?

Desigur, după reprezentaţie, am avut grijă să îi ţin un lung discurs fiică-mii despre oamenii physically challenged, despre diferenţa de nuanţă dintre midget şi little people şi despre lipsa de political correctness a limbii române – discurs din care Luna mă îndoiesc că a înţeles ceva. Aşa că am dus-o la pizza, pentru că părea brusc nefericită. E drept că şi acolo i-am ţinut un discurs despre cât de răsfăţată este, cum o ducem noi peste tot şi îi facem toate poftele (apropo, în curtea complexului comercial Colosseum, unde se ţine spectacolul cu cai, se află şi un mic parc de distracţii, fie-mea căpătând azi voie să facă zece minute de bungee-jumping şi un tur de piscinuţă cu o lebădă motorizată). Discursul ăsta l-a înţeles, dar l-a întrerupt cu o întrebare curioasă:
– Ce sunt butoanele astea?
Mă uit în direcţia degeţelului ei: masa pizzeriei era high-tech. Adică avea, într-un colţ, un mic panou de comandă, dotat cu trei butoane şi un text explicativ. Şi pentru că Luna ar face orice efort, sacrificiu sau şmecherie, numai să nu fie nevoită să citească ceva, m-am gândit s-o forţez să afle singură:
– Citeşte ce scrie!
– A…P…A… Apasă… Aaaa! Ştiu! E pentru situaţii de urgenţă!, a decretat atotştiutoarea de ea.
– Şi cam ce situaţii de urgenţă ar putea fi aici, mă rog?, am ironizat-o eu.
– Păi, dacă îţi cade mâncarea pe jos, de exemplu.
După o mică pauză de râs, am rugat-o să citească explicaţia de sub fiecare buton:
– Aici e un neclopot, aici scrie B…I…LL…S, bilâls, nu ştiu ce e aia, iar aici scrie… cal! Dar au greşit, că i-au mai pus un „L”, şi-a îndeplinit ea rapid sarcina.
Nesătul copil mai am! Tocmai văzuse „şasă cai frumoşi” şi tot mai voia unul!butoane

 

Anunțuri

3 gânduri despre „Cum e să cazi din spaţiu în plin turnir medieval

  1. Super tare,..”l-au facut ei pentru spectacol”.
    Totusi, ce fac cu el dupa spectacol?
    Sunt convins ca Luna are explicatia cea mai buna!
    Mai am inca o intrebare pentru Luna. Ce fac la pizzerie cu caii?
    Are un spirit de observatie foarte bun. Normal, cuvantul ”cal” se scrie cu un singur ”l”.
    Foarte bine, a fost o zi plina de distractie!

    Apreciază

  2. Pingback: Multe evenimente de primăvară în Bucureşti, haideţi cu noi prin oraş! | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s