Ne mai încruntăm, ne mai amuzăm…

Fiică-mea e într-o perioadă de aprigă opoziţie. La orice. A mai avut în trecut faze de „Nu” pe tir automat, absolut normale pentru diversele stadii de evoluţie ale unui copil, dar nu a fost niciodată atât de înverşunată. Acum nu numai că refuză mai toate propunerile sau cerinţele noastre, dar a şi adoptat acel gest pe care l-a văzut atât de des la copiii din jurul ei şi pe care ea nu îl făcuse încă: se încruntă teribil şi îşi încrucişează strâns mâinile pe piept, a împotrivire deplină. I-am zis o dată, de două ori, de nouăsprezece ori să nu mai facă aşa – degeaba. Deci ieri am luat taurul de coarne şi m-am apucat să îi ţin o lecţie despre limbajul non-verbal:

– Uite, Luna, ţi-am mai povestit eu că oamenii „vorbesc” şi prin gesturi şi priviri, nu numai prin vorbe, mai ţii minte?

– Da, îşi descrucişează ea mâinile, semn că e interesată de ceea ce spun.

– E important ce gesturi faci când vorbeşti cu cineva. Dacă ţii mâinile pe piept, aşa, înseamnă, de exemplu, că te închizi în tine şi că nu eşti de acord cu ce spune celălalt. Nu eşti deschis spre el, iar omul ăla simte şi se închide şi el faţă de tine.

– Daaaa?

– Da. Sau dacă îţi frămânţi mâinile înseamnă că ţi-e frică de cineva, iar acel cineva poate profita de lucrul acesta. Dacă îţi atingi nasul în timp ce vorbeşti, poate însemna că spui minciuni…

– Ha, ha, ha, se amuză fiică-mea. Nasul lui Pinocchio!

– Exact. Dacă te joci cu creionul în timpul orelor, îi arăţi învăţătoarei că nu te interesează ce spune, că te plictiseşti. Şi mai sunt multe semne din astea, pe care ar fi bine să nu le mai faci, încerc să termin eu apoteotic cel mai lung discurs ştiinţific pe care m-a lăsat să i-l ţin vreodată. Se numeşte limbaj…

– Licenţios! Ştiu!, triumfă Luna, care schimbă conştiincios canalul TV imediat cum aude că urmează emisiuni nepotrivite pentru vârsta ei.

– … non-verbal, adaug eu cu voce sfârşită, deşi ştiu că o fac degeaba.

Ne continuăm cina în tăcere, dar doar pentru câteva secunde:

– Mama, tu ştii că există apă leucotrucutată?

Şi atunci mă ridic de la masă, iau camera şi o rog să-şi repete întrebarea în timp ce o filmez. De ce să o corectez? Ştiu că va învăţa, la un moment dat, şi singură să spună „electrocutată”. Sau să discearnă semnalele involuntare transmise de alţii. Ştiu că va redeveni (sper, curând) fetiţa mea pozitivă şi deschisă, care îşi încleştează braţele doar în jurul celor pe care îi iubeşte. Dar ştiu şi că nu va dura o veşnicie perioada asta încântătoare în care face decoramente, se extaziază când ascultă pampara la un pestival stradal, se miră de murdăriciunea din parc, se plânge de cât de tare o antipeşte un coleg sau povesteşte ce mortalic era câinele ăla Svolswagen Terrier pe care l-a văzut răspoieri. Iar când se va termina, va trebui să îmi caut prin alte părţi inspiraţia pentru blog.

Anunțuri

6 gânduri despre „Ne mai încruntăm, ne mai amuzăm…

  1. Etapele astea cu „NU” chiar imi pun nervii la incercare. Cand sunt odihnita, rezist, cand sunt obosita, dau bir cu fugitii (in alta camera) dc este taticul in preajma, dc nu este, tip/strig. In niciun caz nu dau cu palma in perete sau cu piciorul in podea ;-).

    Apreciază

  2. Adevarat, perioada cuvintelor ”amuzante” se termina destul de repede pentru noi parintii!
    Insa, totul ”panta rei” si vine la foc automat!
    In alta ordine de idei, m-am intors din Grecia.
    A fost si ramane o tara ospitaliera, chiar daca unii o vor scoasa la mezat.

    Apreciază

  3. Pingback: Moş Nicolae – before and after | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s