O Voce, două suflete şi o masă în trei

De aproape şapte încoace, Sfântul Valentin trece cam neobservat în familia noastră. S-a dus vremea petalelor de trandafir din pat sau a lenjeriilor sexi, acum luăm inexorabil cina în trei, pe fond de nesfârşite povestiri peltice, chicote de copil şi picioruşe pe umeri, cap şi, de ce nu, farfurii. Maximul de romantism pe care ni-l permitem e să aprindem o lumânare pe masă şi să bem o şampanie. De zmeură, fără alcool.

Anul acesta am luat taurul de coarne şi ne-am aventurat să ieşim, măcar, la un restaurant. Părea că găsisem locul ideal: aproape de casă, cu trupă de muzică live şi, mai ales, cu loc de joacă pentru copii (speram să apucăm măcar câteva minute de linişte în doi).

Cel mai bine s-a simţit fiică-mea. S-a împrietenit imediat cu o fetiţă şi s-au dus la joacă. După vreo oră, fetiţa a plecat, dar nu înainte de a o invita pe Luna la ziua tatălui ei:

– Vine mâine din Sârbia şi facem petrecere. Să vii şi tu, la numărul 17!

– Pe ce stradă?

– Nu ştiu. A… ba da: strada Bucureşti. Te aştept!

Ceea ce pot doar presupune că a şi făcut.

Luna s-a reorientat rapid spre o nouă prietenă şi s-au jucat împreună până când şi aceasta s-a retras spre casă:

– O să fie ziua mea. Nu ştiu când. Vii?

– Unde să vin?

– La etajul zece.

Şi a plecat, lăsându-ne râzând. Dar s-a întors după câteva secunde:

– Pardon, la etajul doi. Pa!

În timpul în care Luna se distra printre mingiuci colorate şi tobogane de plastic, colecţionând invitaţii abstracte la petreceri, bărbatu-meu bodogănea. Ce idee nebunească avusesem să venim pe jos la restaurant, prin ger şi zăpadă, aproape un kilometru! Ce lipsită de gust e mâncarea! Şi, mai ales, ce tare e muzica! Avea dreptate, dar eu eram hotărâtă să mă simt bine cu orice preţ. Şi-atunci am pus pe silent cârcotelile partenerului, ţipetele vesele ale copiilor, care răzbăteau dinspre locul de joacă, şi vociferările comesenilor abţiguiţi, lăsând doar muzica să îmi umple urechile. Cântece vechi de la Sting, Beatles sau Janis Joplin mă surprindeau plăcut, în reinterpretarea unei soliste cu voce generoasă, acompaniată de un asiatic micuţ, la clape. Nici o notă greşită, nici o floricică în plus, nici o piesă proastă. Şi nici un compromis de calitate făcut unui public care, în mod evident, ar fi apreciat un altfel de repertoriu. Pentru că nimeni nu aplauda.

Am asistat de multe ori la acest jalnic spectacol al mitocăniei. Oameni care au impresia că, în nota de plată pentru platoul de mici şi cele şapte beri băute, intră şi bucăţica de suflet pusă pe masa lor de către artiştii care cântă într-un colţ al cârciumii. Mi-am petrecut mult timp printre muzicieni şi ştiu că, pentru ei, recunoaşterea publicului este mai importantă decât banii. Şi mă întristez de fiecare dată când se termină o melodie, iar eu sunt singura din local care aplaudă. Aşa cum am făcut şi acum, primind înapoi mulţumirile solistei, zâmbetele clăparului şi, parcă, şi mai mult suflet în cântecele lor, ştiind că ele ating măcar un alt suflet.

O chelneriţă mai vorbăreaţă mi-a povestit că cei doi, o româncă şi un filipinez, sunt un cuplu întors de curând de pe meleaguri exotice şi proaspeţi posesori de bebeluş. Şi mi-a confirmat ceea ce răzbătea din cântarea lor: că sunt nişte oameni calzi, talentaţi şi modeşti.

Când am plecat, cu părere de rău că nu-i pot asculta mai mult pe motiv de copil somnoros şi bărbat ciufut, am trecut pe la masa lor. Le-am spus cât de mare a fost surpriza mea să întâlnesc atâta calitate muzicală într-un astfel de loc şi le-am mulţumit pentru bucuria pe care mi-au oferit-o. Meritau din plin.

Mi-am propus să mă întorc curând acolo, să le aflu povestea de viaţă şi să scriu despre ei, la fel cum îmi propun de fiecare dată când întâlnesc oameni speciali. Şi cum nu am făcut-o, încă, niciodată. Dar i-am revăzut de-abia aseară. La televizor. Solista, Claudia, a fost prima concurentă de la Vocea României, iar soţul ei, tot filipinez, mărunţel şi modest, o susţinea din culise. Am văzut-o din nou dându-şi sufletul pe o scenă, apoi recunoscătoare până la lacrimi pentru aplauzele publicului şi toate cele patru scaune de juraţi întoarse. Văzusem acea privire atunci când i-am mulţumit şi eu, o simplă trecătoare de o seară prin localul ei. Nu cred că are tot ce îi trebuie pentru a deveni Vocea României. Dar, pentru mine, ea a fost Vocea unei seri care a fost frumoasă datorită ei.

Anunțuri

Un gând despre „O Voce, două suflete şi o masă în trei

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s