Nu există părinte să nu fi ţipat la copilul lui. Anii de frustrări, griji şi nopţi nedormite, împuţinarea orizontului personal în favoarea speranţelor puse în puiul tău, neputinţa de a-l învăţa, deşi îl rogi poate pentru a cinci suta oară, să nu-şi mai arunce pantofii aiurea pe hol sau să nu mai împrăştie firimituri pe canapea – toate par să se adune şi să explodeze în tine, în acel moment în care nu mai poţi. Şi atunci ţipi. Ca teleghidat, copilul îşi pune pantofii pe raft, strânge bucăţelele de brânză de pe preţioasa cuvertură (murdărind, de fapt, şi mai rău, pentru că nu îl ajută mânuţele încă prea mici) şi, bonus, îşi ia singur cartea cu exerciţii despre care ştie că îţi place să-l vezi cum le face. Iar tu te simţi ca ultimul om de pe lume. Eşti mic, mult mai mic decât copilul tău, care preferă să îşi îmbrăţişeze câinele când intră în casă, în loc să se descalţe ordonat, sau să îţi povestească entuziast întâmplările de la şcoală, în timp ce mănâncă, în poală şi cu mâna, spaghetti.
Crezi că de frică te ascultă copilul când ţipi? Poate fi şi aşa, dacă ştie, dintr-o experienţă tristă, că după ţipete urmează palma. Dar, dacă nu îţi baţi niciodată copilul, cum îţi explici supunerea lui imediată?
Data viitoare când ţipi la copilul tău, uită-te mai atent în ochii lui. Şi vei vedea acolo, mult mai evident decât sclipirea fricii, regretul că te-a făcut să suferi. Regretul că te-a dezamăgit încă o dată, pe tine, pe care te iubeşte mai mult decât orice pe lume. Din dragoste te ascultă, de fapt, copilul.
Şi întreabă-te: te-ai simţit mai bine după ce ai ţipat, răguşit şi cu tensiunea crescută? Dar copilul, el a părut fericit să te vadă schimonosit de furie? Crezi că mâine va ţine minte să îşi pună pantofii unul lângă altul sau că va învăţa, prin miracol, să folosească brusc furculiţa, doar pentru că ai ţipat azi la el? Şi, mai ales, întreabă-te de câte ori ţi s-a mai întâmplat în viaţă să primeşti dragoste când tu dai ură. Cel mai probabil, niciodată.
Mama Aluniţă 
Off! Trist și adevărat! Am un nod în gat după ce-am citit ce-ai scris. Calc pe urmele mamei mele de care niciodată n-am fost apropiata. Îi repet greșelile deși le conștientizez. Uit ca are aproape 4 anișori. Uneori uit ca e un dar de la Dumnezeu și mă comport cu ea ca și cum ar fi crucea pe care trebuie sa o port, o povara. Plâng mereu, chiar și acum, și mă rog la El sa o văd așa cum e, o minune, și sa mă port ca atare cu ea. Nu da cu pietre-n mine ca-mi recunosc greșeala ci adu-ți aminte în momentele în care vorbești cu Dumnezeu ca am nevoie de ajutor. Mulțumesc, pentru articol, pentru lacrimi și conștientizare!
ApreciazăApreciază
Cu totii repetam multe din greselile parintilor. Si suntem oameni, nu roboti, sa putem rezista la infinit. Daca imi permiti o sugestie, nu mai plange, cel putin de fata cu copilul. Dar intotdeauna cere-ti scuze de la el dupa ce il ranesti, fie si cu o vorba. Probabil ca mama ta nu a facut asta…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mulțumesc!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Florina sa sti ca este foarte greu si e bine si frumos sa realizezi ca gresesti. Insa iti impartasesc o intamplare de a mea cu fetita de 3 ani jum. Ieri in tramvai statea pe scaun si la un momentdat a inceput de bucurie sa vorbeasca mai tare. Eu constienta ca nu toata lumea are chef sa imi asculte copilul cum zice de 20 de ori LUNA si din ce in ce mai tare, i-am zis sa vb mai incet. Evident ca nu a vrut si am repetat rugamintea mea. Ia in considerare faptul ca sunt intr-o continua munca cu mine pentru a nu mai tipa la ea cand vreau sa ma asculte si daca dupa ce ridic tonul incepe si face urat ii dau la fundulet si doar atunci se calmeaza. Si in tramvai i-am vorbit pe un ton cald, calm si foarte jos, si daca am vazut ca nu vrea mi-am intors privirea de la ea si dupa cateva secunde ma striga, mama mama mama, si tot pe un ton ca mai devreme i-am zis ca ma suparat, ca sunt suparata pe ea din cauza ca am rugat-o sa fie cuminte. Inca o greseala a noastra, a parintilor, ca le cerem sa fie cuminti. Asa o sa fie mai tarziu sau cand vor ei, dar nu putem si nu trebuie sa le cerem sa fie cuminti pentru ca sunt copii totusi. Si ce vreau sa te sfatuiesc ca de la mama la mama, incearca sa vorbesti calm, sa te linistesti instant in momentul in care vezi ca a gresit cu ceva, si daca stai sa te gandesti putin, noi ca si adulti daca suntem suparati pe cineva, incepem sa il ignoram, sa nu ii mai vorbim la fel de frumos, ei, tu in momentul in care vezi ca nu te asculta, prefate ca esti suparata si lasa sa vina la tine sa intrebe de ce, pentru a constientiza dar totodata tu ii explici de ce esti suparata. Eu am inceput cu atitudinea asta de vreo doua sau maxim 3 sapt. Si te rog sa ma crezi ca e fenomenal de bine si pt mine. Pentru ca nervii nu mai sunt ba din contra o vad doar pe ea ca e suparata pentru ca nu ma ascultat. Si ca sa termin povestea, fetita mea sa linistit si ma si luat sa ma pupe si sa ma stranga in brate. Deci se poate. Tot la lista de greseli a parintilor, de ce spun a parintilor, pentru ca eu nu le-am folosit. Sa ii spui copilului ca este rau si sa il compari cu alti copii. Eu nu am folosit nici macar o data cuvantul rea la adresa fetiței, in tot acest timp si nici nu am comparat-o cu alti copii, pentru ca sincer nu am vazut ca am de ce sa o compar si pentru ca nu exista copii rai. Astea sunt metode usoare de a scapa de responsabilitate si este foarte greu pentru un copil sa auda mereu aceste lucruri. Din punctul meu de vedere sunt santaje emotionale si nu ajuta la cresterea armonioasa a unui copil. Trebuie doar sa lucram cu noi ffffoarte mult pentru a le darui o viata frumoasa. Multa sanatate.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Poate ca fetita ta o striga pe fetita mea, pe care o cheama Luna 🙂
Lasand gluma la o parte. imi place ca ai inteles principii esentiale de parenting, dar te rog din suflet sa uiti de palma la fund. Nu rezolva nimic, ba din contra…
ApreciazăApreciază
Mulțumesc, Andreea pentru sfaturi și încurajare. E o ușurare sa vezi ca și la alte mame li se mai întâmplă acelasi lucru. Eu la început ascundeam faptul ca mă enervez și aveam impresia ca sunt o mama denaturata.
Eu la teorie sunt foarte buna, am citit mult, dar, când vine vorba de pus în practica eșuez în multe situații. Asta pentru ca îmi lipsește răbdarea. Aici trebuie sa lucrez și sa îl rog mai mult pe Dumnezeu sa mă ajute și el.
Mulțumesc încă o data! Multă răbdare și putere și ție! Numai bine!
ApreciazăApreciază
Ideea este sa nu se teama copilul de noi!
Dar,… aici intervine un mare DAR!
Se obtine performanta in afara unui mediu restrictiv?
Din punctul meu de vedere, categoric nu!
Trebuie adus acolo unde isi impune singur limitele si standardele.
Desi, merg foarte mult pe exemplul personal, am deseori conflicte in familie si cu cei apropiati pentru faptul ca sunt prea exagerat.
Personal, sunt in contradictie totala fata de curentul educational, foarte cool, al momentului.
Un curent de loisir pentru copil, in care educatorul are un rol decorativ, pentru ca asa vor parintii cu bani multi.
De fapt, ce vorbesc eu? Traim in plina ”democratie” in care conceptele de familie, patriotism, valori morale crestine, trebuie sa dispara!
Pentru ca vechile concepte orientale imi impun sa nu am resentimente fata de dusmanii democratiei reale,… le urez gandul cel bun!
PS
Democratia reala, adevarata, nu are nimic de a face cu mascadara pe care o traim!
Ma intreb cati dintre noi ”vedem”, ceea ce vedem?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Stii ca iti impartasesc regretul autoritatii pierdute atat a parintilor, cat si a educatorilor din ziua de azi. Cred in reguli si intr-o disciplina a bunului simt. Doar ca aceasta autoritate nu trebuie impusa prin frica, ci dobandita prin model personal. Adica trebuie sa ii inspiri respect copilului si dorinta de a ajunge ca tine printr-o atitudine morala desavarsita. In nici un caz prin tipete isterice 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ideea este sa discuti cu copilul de fiecare data cand tonul tau se inalta cu cateva octave mai sus si sa ii explici de ce s a ajuns acolo. Cel putin eu asa procedez. Pentru ca, de multe ori, ii spun un lucru cu calm, de cateva ori, il mai las, iar ii spun, tot degeaba. Nu ii putem nici lasa sa faca non stop chiar ce vor ei. Ceea ce invata acum, ma refer la deprinderile firesti de comportament, vor avea toata viata. Da, acum e amuzant sa manance cum vrea el si pe unde vrea, dar mai tarziu… Si cu siguranta nu ii va pica bine cand va constata ca trebuie sa invete mai tarziu ceea ce trebuia sa invete in copilarie.
Al meu copil isi pune mainile la urechi si ma intreaba daca am terminat sa ridic vocea. Ii spun ca nu tip si nu ridic vocea, doar accentuez ceea ce el a ignorat pana atunci. Dar ca, desi ma supar si ma aprind, tot il iubesc si ca inteleg ca trebuie sa repet pentru ca el sa invete sa faca un lucru.
Acum cred ca depinde si de fiecare copil in parte, de diferite conjuncturi, etc. Nici noi nu putem fi zen tot timpul.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Exact la fel fac si eu: spun de cinci ori calm, de inca trei cu ton ridicat si abia apoi tip. Dupa care ii spun ca imi pare rau 🙂 Si zau daca inteleg de ce ajung sa fac asta, in conditiile in care nu ii ordon sec nimic, ci ii explic fiecare hotarare pe care o iau sau actiune pe care o fac!
Din pacate, fetita mea este cam sensibila si stiu ca o doare cand tip. Nici vorba sa isi astupe urechile… Asa ca am hotarat sa lucrez mai mult cu mine. Atat vreme cat eu voi fi zen, cum zici tu, voi trece mai usor peste nimicuri. Iar ca sa fiu zen, trebuie sa imi rezolv mie, in primul rand, problemele.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Educarea copiilor, zic eu, este ÎN PRIMUL RÂND o autoeducare a noastră, a părinților. Dragii de ei nu fac altceva decât să ne imite pe noi și să se străduiască să ne mulțumească.
M-ai emoționat teribil cu textul acesta! După ce m-ai făcut să bâzâi de emoție, acum te aștept cu un text care să mă facă să vărs lacrimi… de râs. Ca acela cu a ta minunată cămașă de noapte 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Chiar am o continuare tare draguta la povestirea cu camasa de noapte. Dar, dupa ce starnesc emotii inaltatoare, crezi ca as putea scrie despre lenjerie sexi? :-)))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Tu poți orice, uite, „îți dau voie” 😉 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Dragi mamici, nu uitati ca sunt copii! Ei trebuie sa rada, sa rada cu dumneavoastra. Cu cat veti rade mai mult cu copilul vostru cu atât va v-a asculta mai mult. Gadilati-l, pupati-l, tavaliti-va pe jos cu ei, apoi opriti-va si rugati-l sa faceti ceva împreună, ca o echipa, si apoi, peste câteva zile copilul va v-a privi cu alți ochisori. Nu uitati sa radeti! Si noi, mai ales noi, si ei avem nevoie de zâmbete si râsete din inima!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Corect!
ApreciazăApreciază
foarte frumos ai scris
ce mi se pare mie si mai frumos citind comentariile este ca oamenii incep sa constientizeze ca gresesc si se straduiesc sa repare
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Multumesc. Sa vezi pe FB cati si-au pus cenusa in cap! Chiar cred ca multi au luat o pauza de la tipat dupa ce au citit si sunt foarte, foarte bucuroasa. Eu insami nu am mai ridicat tonul de alaltaieri si, culmea, a mers totul perfect. Cica dupa 8 saptamani de „regim” controlat devine natural sa nu mai tipi deloc, mai am putin 🙂
ApreciazăApreciază
Da, e o chestiune de obisnuinta, dupa aia o sa vina de la sine
ApreciazăApreciat de 1 persoană