Fetiţa lui Hello Kitty

Prin primăvară, am invitat-o la noi pe fetiţa unei cunoştinţe întâmplătoare din Giurgiu. Cu câteva luni mai mare decât a noastră, dar de aceeaşi înălţime şi în aceeaşi clasă şcolară, fetiţa ne-a plăcut tuturor încă de la prima întâlnire: veselă şi comunicativă, cu mult bun simţ, minte brici şi evidentă deschidere spre învăţătură. Nici măcar o dată nu s-a supărat, a acceptat tot ce i-am propus şi nu a comentat dacă i-am interzis ceva. La plecare nu ne-a cerut nimic drept amintire (aşa cum fac mai toţi copiii pe care îi ştiu), deşi sunt convinsă că la noi în casă sunt mult mai multe jucării şi dulciuri tentante decât la ea. Fetele s-au înţeles perfect de la început, fiecare respectându-i regulile şi dorinţele celeilalte, împărţind totul şi râzând care mai de care mai colorat, de ziceai că avem în casă vreun automat de gâdilat răţuşti. Iar eu, obişnuită cu toanele şi mofturile bucureştenilor, am fost impresionată să descopăr atâta educaţie şi calităţi rare la un copil din ziua de azi.

Aşa că mi s-a părut normal să îi spun tatălui, atunci când a venit să îşi ia copilul acasă:

– Felicitări pentru felul în care o creşteţi! E drăguţă, deşteaptă, ştie multe lucruri, e clar că îi place să înveţe…

N-am apucat să termin fraza pentru că m-a întrerupt abrupt:

– Nu ştiu cu cine seamănă! Maică-sa are unşpe’ clase, eu am zece, că a trebuit să muncesc… Nici nu petrecem prea mult timp împreună, amândoi avem servicii până seara… Ne mirăm şi noi când ne uităm la ea! Poate bunicul ei o mai învaţă câte ceva, când merge pe-acolo, că el are multe cărţi.

Crezusem că era o fantezie de-a fetiţei atunci când ne povestise, cu ochi sclipitori de mândrie, că mămica ei a fost Hello Kitty. Dar era adevărat: părinţii ei lucraseră cândva la un circ – tatăl, clovn şi mama… exact ce spusese copilul.

Cum adevărat este şi că nu e nevoie de şcoli fiţoase sau de bani mulţi ca să creşti un OM. Doar de multă iubire. Şi sunt mândră şi eu că fetiţa lui Hello Kitty este acum cea mai bună prietenă a fetiţei mele.