O tăcere cât o mie de cuvinte

În fiecare seară, la întoarcerea de la serviciu, tăticul Lunei ne telefonează dornic să afle cum a fost ziua noastră. Azi a sunat târziu, de la volan (are hands-free, ho!), în speranţa să îl ţinem treaz după ce toată ziua l-au legănat vânturile, valurile, în barca nouă pe care a testat-o pe Dunăre. Aşa că i-am pasat-o la telefon direct pe fiică-sa, cunoscut fiind efectul de sculat şi din morţi al vocii ei:

– Ghici cine a venit la Lego azi?, începe ea abrupt.

Nu aşteaptă răspuns. E prea nerăbdătoare pentru asta. Şi, oricum, întrebarea e retorică, la cât de entuziastă e Luna cu toată lumea. Poate fi oricine, de la ultima ei cucerire şi până la Mickey Mouse în carne şi oase, pentru că tonul extaziat ar fi acelaşi:

– Ştefan!

Deci nu era Mickey Mouse, era celălalt. Printr-o ciudată coincidenţă, şi acest an şcolar a debutat cu o pasiune pentru un Ştefan. Dacă anul trecut „victima” era un coleg de clasă isteţ şi mai vorbicios decât ea, care o inspira să deseneze inimioare cu ochelari, cea de anul acesta e cu un an mai mare şi tace mult. Dar tot cu ochelari. S-au întâlnit pe hol, în pauze, şi s-au împrietenit imediat. Băieţelul e nou venit în şcoala noastră şi încă nu s-a integrat în colectiv. Mai mult, se pare că e şi ciuca bătăii colegilor, atât la propriu cât şi la figurat:

– Râd de el şi îl împing. Eu cred că pentru că are ochelari şi că e cel mai mic, îmi demonstrează Luna că a înţeles ceva din discursurile mele despre bullying. Ştii, el nu vorbeşte cu nimeni din clasa lui…

– Dar voi doi ce vorbiţi?

– Nimic.

– Nimic?! Vă petreceţi toate pauzele împreună şi nu vorbiţi nimic?

– Doar stăm şi tăcem aşa, împreună.

Nu-mi dau seama dacă e un regres sau un progres faţă de prietenul dinainte, cu care tăcea în timp ce se plimbau de mână pe hol. Zece minute de tăcere dus-întors pe hol, înmulţit cu trei pauze, înseamnă o groază de dus-întorsuri silenţioase. Pentru că holul e scurt.

– Aaaa, şi uneori îl mai apăr, îşi aduce aminte fiică-mea de unele mici breşe în rutina zilnică.

– De ce?

– Păi, dacă vine cineva să îl bată, îl apăr eu. Îl pun la zid şi eu stau aşa.

Şi îmi arată năpârstocul meu de fată cum se aşează ea cu pieptul la bătaie, în faţa unui Ştefan strivit de perete şi protejat de braţele ei. Probabil că o s-o încaseze într-o zi. Luna, adică.

Dar să alungăm grijile şi să revenim la discuţia telefonică. După relatarea (lungă) despre întâlnirea cu Ştefan, care s-a dovedit şi el vorbicios în afara zidurilor şcolii, a urmat descrierea creaţiilor de la atelierele de Lego şi Machete.

– Şi la şcoală ce-ai făcut?, vrea să ştie tăticul.

– Sport la ultima oră, vine răspunsul atipic de scurt.

– Atât?

– Aaaa, am mai dat şi teste. La română şi la matematică. Şi o să ne dea Doamna calicative!, i se aprind din nou ochii Lunei, a încântare, după ce se stinseseră temporar când venise vorba despre şcoală.

N-a prea ştiut să îi explice lui taică-său ce înseamnă calicativele alea. Zicea că ea o să primească, oricum, nota zece, pentru că exerciţiile au fost foarte uşoare. A uitat că, în clasa întâi, se dau doar B-uri, FB-uri şi alte litere care pe mine mă duc cu gândul la vitamine, iar pe copii par să îi lase reci.

După ce am închis telefonul, am făcut o recapitulare în minte. A reieşit că ordinea priorităţilor fiică-mii ar fi următoarea: băieţi, construcţii, sport, note. Şi că voi avea parte, cel mai probabil, de o nouă muştruluială de la bărbatu-meu, care consideră nepotrivită atitudinea mea laxă şi chiar încurajatoare cu privire la înclinaţiile Lunei spre idile nevinovate. Dar eu cred că singurele momente de fericire deplină în viaţă sunt atunci când eşti îndrăgostit. Nu pot să o privez pe Luna de ele, mai ales că sentimentele ei absolute şi inocente de acum vor fi din ce în ce mai pervertite de convenţii sociale, experienţe neplăcute şi maturizare sexuală. Eu, una, îmi aduc aminte cu mare drag de trăirile curate ale copilăriei, chiar şi aşa cenzurate cum erau pe atunci, de către o mamă prea vigilentă şi o societate totalitară. Şi mi-e dor de ele.

Dar voi, de câtă vreme nu aţi mai tăcut grăitor împreună cu cineva drag?

Anunțuri

4 gânduri despre „O tăcere cât o mie de cuvinte

  1. Intr-adevar, constat ca atractia fata de sexul opus se manifesta de la varste din ce in ce mai mici. Cand ma gandesc la mine, imi amintesc ca au inceput sa ma intereseze fetele de abia pe la gimnaziu, catre liceu. In curand ( cred eu), din nefericire, iar nu ma vor mai interesa. Bineinteles, din punctul de vedere la care ne referim.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Eu m-am „indragostit” prima oara la 6 ani si a fost dragoste mare, ma tinea in fiecare vara pana intr-a 4 a, doar vara caci el locuia in oraselul de provincie in care stateam eu la bunici in cele 3 luni de vacanta scolara.
    Iar in timpul scolii eram indragostita de la clasa 1 a chiar de un coleg de clasa.

    Deci se poate si mai devreme de liceu, facultate… 🙂 Asa e, iubirilea acestea inocente sunt foarte placute.

    Apreciat de 1 persoană

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s