Jurnal de lăsat de fumat – Ziua 10

Cel mai dificil lucru atunci când te laşi de fumat este să găseşti ceva de pus în loc. Adică să faci altceva cu mâna aia cu care erai obişnuit să duci ţigările la gură, să te joci cu ele şi să le scuturi scrumul, poate şi de o sută de ori pe zi. Şi e cu atât mai greu cu cât fumatul însuşi ţine loc de altceva, de obicei. Mie, de exemplu, când mi-era foame, îmi aprindeam o ţigară; când mi-era sete, îmi aprindeam o ţigară; iar când mi-era somn, surpriză!, îmi aprindeam o ţigară. De două zile încoace, de când n-am mai fumat, a trebuit să fac toate alea pe care le înlocuiam înainte cu tutun: am mâncat, am băut (fără alcool, pentru că e interzis pe perioada tratamentului cu Champix) şi am dormit. Mult din fiecare. Şi am bombănit aşijderea, frustrată de obiceiurile mele cotidiene: fumatul şi statul pe calculator. Pentru că m-am ţinut departe, zilele acestea, de cel mai mare fumător de la mine din casă – calculatorul.

În mod normal, ar fi trebuit să îmi fac un plan înainte de a mă lăsa de fumat. Să scriu o listă cu toate situaţiile în care sunt tentată să duc ţigara la gură şi să găsesc soluţii de înlocuire pentru fiecare. Să-mi schimb treptat obiceiurile de fumat, astfel încât să nu mai asociez un anumit loc sau moment al zilei cu ţigara. Să-mi schimb ceaşca de cafea din care beau în fiecare dimineaţă, de 15 ani încoace, tot pentru a ucide acel reflex dobândit de a fuma imediat cum o văd. Etc. etc. Iar eu nu am făcut nimic din toate astea. Doar fiică-mea a încercat să mă ajute, involuntar, spărgându-mi ceaşca de cafea de pe birou, dar mai aveam trei identice în serviciu, aşa că…

Singurul plan pe care l-am făcut înainte de a mă apuca de pastile a fost să îi trag şi pe alţii după mine. Pentru că ştiam că, singură, nu sunt capabilă să reuşesc. După ce am fost la întâlnirea fumătorilor anonimi (da, e aproape ca în filme, aşa, o sală plină de dependenţi care-şi împărtăşesc experienţele şi speră în ajutorul programului Stop Fumat) şi la medicul care mi-a dat tratamentul, l-am aşteptat şi pe bărbatu-meu să şi-l ia pe al lui, ca să ne putem lăsa în acelaşi timp. Iar el i-a aşteptat pe toţi angajaţii lui fumători, pentru a nu mai vedea pe nimeni în jur cu tentaţia în gură. Aşa se face că, după vreo lună de amânare, abia alaltăieri a venit pentru noi celebra zi nr. 8, în care nu am fumat deloc.

A fost mai uşor decât mi-am închipuit. Am glumit mult pe tema nenorocirii noastre, am făcut haz de necaz şi unul de altul (eu salivam abundent, iar pe bărbatu-meu îl mânca gura) şi ne-am făcut de lucru în permanenţă, pentru a nu ne lăsa răgazul de a simţi nevoia unui fum. Pe lângă cele cinci feluri de mâncare gătite, care au presupus cu toatele o cantitate impresionantă de tocat, răzuit, bătut, spart, frecat şi alte proceduri recomandate pentru defulare, mi-am propus şi să curăţ vreo juma’ de kil de miez de nucă, pentru o prăjitură pe care nu am făcut-o în viaţa mea şi care nici măcar nu mă tentează să o mănânc. Spre nenorocul meu, Luna a descoperit cu mare încântare că îi place să spargă nuci, aşa că a trebuit să îmi sacrific metoda de calmare şi să îi înmânez ciocanul cu care s-a distrat mai apoi vreo oră, două, spre invidia mea.

Bărbatu-meu a avut mai mult noroc, din punctul acesta de vedere. Modul de preparare a mărului ras, ca pe vremea bunicii, cu răzătoare şi mojar, nu a atras-o la fel de mult pe fiica noastră, care l-a lăsat să-şi facă tare implicat treaba, până a umplut un castron uriaş. O singură dată i-a mai ieşit atât de fină compoziţia, şi anume atunci când Luna l-a întrebat pe unde scot bărbaţii sămânţa de făcut copii, ca să o pună în burta femeilor. Şi atunci, ca şi acum, producerea celei mai fine paste din măr şi biscuiţi a părut să devină brusc o chestiune de viaţă şi de moarte pentru bărbatu-meu, care altceva nu mai vedea, nu mai auzea…

Cu ajutorul acestor tertipuri, am trecut cu bine de prima zi de abstinenţă. Pe seară, Luna i-a dat raportul, telefonic, bunică-sii:

– Nana, ştii că azi mama şi tata au fost nervoşi?

– De ce, Luna?

– Pentru că s-au lăsat de fumat.

– Când?, s-a mirat soacră-mea, şi ea mare fumătoare, de altfel.

– Azi. Şi aşa le-a zis doctoriţa.

– Care doctoriţă?

– Doctoriţa de lăsat de fumat. Le-a zis să ia pastile 8 zile, apoi să fie nervoşi o săptămână. Sau mai multe.

Pentru a preîntâmpina eventualele neînţelegeri, o avertizaserăm pe Luna în repetate rânduri că vom fi foarte nervoşi pentru câteva săptămâni după ce ne lăsăm de fumat, iar ea o fi crezut că e prescripţie medicală. Ne-am mulţumit să ne amuzăm de ceea ce spusese şi nu i-am atras atenţia că greşeşte spunând că am fost nervoşi. Iar a doua zi a revenit singură asupra celor declarate. Cam nedumerită, l-a întrebat pe taică-său:

– Tata, da’ cum se explică că nu aţi făcut, totuşi, nici o nervoşenie?

Eu, din păcate, ştiam explicaţia: nu am fost nervoşi pentru că am fost împreună. Atât fizic, cât şi simbolic, în demersul nostru comun de a lupta cu viciul. Şi spun „din păcate” pentru că aseară, după ce am rămas singură, nu am mai avut tăria de a lupta şi mi-am aprins o ţigară. Deşi gustul mi s-a părut oribil, am pufăit-o până la capăt şi am savurat plăcerea obişnuinţei. Dar m-am simţit slabă.

Pentru săptămâna care începe azi, mi-am pus deoparte mai multe lucruşoare de cusut şi vreo câteva de călcat. N-am băgat aspiratorul de mai multe zile, în scopul de a avea dublu de lucru acum. Mă gândesc să mă apuc de sarcini amânate cu anii până şi de gospodinele mult mai harnice decât mine: curăţatul cuptoarelor, de la aragaz şi de la microunde. Maşina de spălat îşi poate lua concediu, pentru că am de gând să spăl doar de mână o perioadă. Regret că am uitat cum se tricotează sau croşetează, dar simt că m-aş putea descurca onorabil cu niscai goblenuri. Cât despre Luna, sper că va fi fericită să mănânce multe salate Coleslaw, de vinete şi de cuscus (din bobiţele făcute cu mâna mea, desigur). Asta după ce terminăm sacul de nuci păstrat pentru zile negre, ca acestea, şi kilogramul de măr ras rămas din supra-producţia paternă. Deci treabă am cât cuprinde. Cu voinţa stau mai prost, dar lucrez la asta!

 

CONTINUAREA AICI.