Duşuri scoţiene pe cord deschis

Vineri

Fiică-mea se trezeşte veselă: azi e primul Halloween pe care o las să ȋl sărbătorească. O ȋmbrac ȋn negru, ȋşi ia dovleacul de pictat la şcoală şi pleacă cu infinit mai mult entuziasm decȃt ȋntr-o zi oarecare.

După ore mergem la doctor, cu inima strȃnsă. Ne ȋnchipuim că urechea afectată de otite e şi mai rău acum, cȃnd Luna e răcită. Surprinzător, urechea arată bine.

Mȃncăm ȋmpreună cu tati (uraaaa!) la cȃrciumioara noastră din cartier. Deseară e petrecerea, Luna nu poate nici măcar să doarmă după-amiază de emoţie. Eu pot. O lăsăm la club şi noi vedem un film pentru oameni mari. O luăm ȋnapoi.

Ne uităm la Vocea Romȃniei şi ne bucurăm că mȃine e weekend, putem să ne trezim tȃrziu.

Undeva, cineva se gȃndeşte unde să iasă ȋn oraş la noapte – are de ales ȋntre două concerte. Ȋl alege pe cel din clubul Colectiv. Altundeva, altcineva e la o petrecere de copii. Regretă ȋn gȃnd că nu a putut pleca la Bucureşti, să-i vadă pe băieţii de la Goodbye to Gravity. Dar băieţelul lui a insistat să rămȃnă cu el. Ȋi zȃmbeşte.

Sȃmbătă

Nu ne trezim tȃrziu. Ȋmi sună telefonul la ora şase. Soacră-mea ȋmi spune ceva despre un incendiu, mă ȋntreabă dacă suntem bine. O bombăn ȋn gȃnd, dar o şi ȋnţeleg: stau ȋn sectorul 4 şi ȋmi place rock-ul. Am fi putut fi acolo. Mă culc la loc, dar nu mai pot adormi. Cȃnd ajung la calculator, mă izbeşte realitatea. La cȃteva sute de metri de noi, au murit nişte oameni. Mulţi. Tineri. Rockeri. Arşi. Am trecut prin clădirea aia acum cȃteva zile şi am simţit-o muribundă. Scriu despre asta şi mi se răspunde că e prea tȃrziu. De ce nu am scris ȊNAINTE? Aşa e, puteam scrie ȋnainte. Ar fi citit o mȃnă de oameni, ar fi aprobat ȋn minte şi ar fi răsfoit mai departe netul.

După prȃnz, Luna pleacă cu taică-său la antrenamentul de baschet. Ȋmi văd de treburi, dar lipită de televizor şi de net. Ceva mă sȃcȃie. Un gȃnd urȃt, gȃndul că aş fi putut cunoaşte pe cineva din clubul de foc. Ȋndepărtez gȃndul ăsta ȋncă de dimineaţă, dar, iată, el nu vrea să plece. Şi atunci intru pe pagina de Facebook a fostului meu soţ, un adevărat pelerin al concertelor din Centrul Vechi pȃnă pe Wembley. Cineva a scris „R.I.P.” acolo. Nu e grav, poate e un prieten comun. Dar văd şi mesajul sec al maşinăriei, care contorizează evenimente: „Ieri: A participat la lansare Goodbye to Gravity…” Tot nu vreau să cred. Sora lui ȋmi confirmă, la telefonul care ȋmi tremură ȋn mȃnă, definitivul. Plȃng mult, plȃng ȋn hohote, plȃng a neputinţă. Sunt singură şi Luna nu mă poate vedea. După necazurile din ultimul an, nu mai suportă să mă vadă plȃngȃnd, intră ȋntr-un fel de criză a disperării de cum mă vede ȋntristată, aşa că trebuie să mă abţin mereu. Am vreo oră la dispoziţie ca să pot suferi după cȃt simt nevoia. Apoi mestec Aspacardine. Trebuie să nu sperii copilul.

Seara mergem la film. Ȋi promisesem de mult Lunei că vedem ȋmpreună „Hotel Transilvania 2”. Palpitaţiile continuă, imaginile ȋmi trec prin faţa ochilor, aud vag copiii rȃzȃnd prin sală. Doar mȃna iubitului meu mă linişteşte. El e alături indiferent de necazuri. E lȃngă mine de zece ani, tăcut, ȋnţelept şi ancorat ȋn realitate – exact opusul meu. Ȋi ating mȃna şi plȃng fără zgomot, ȋn ȋntunericul sălii.

Stau pȃnă tȃrziu de tot pe calculator. Mă umplu de toată suferinţa lumii.

Duminică

Refuz să mai ascult ştirile. E prea mult pentru tristeţea mea. Printre ȋndatoriri casnice, ȋncep să aştern pe hȃrtie amintiri despre morţi.

O duc pe Luna la baschet. E prima dată cȃnd o văd jucȃnd pe bune un meci. De obicei, fiind singura fată şi cea mai mică dintre toţi, e ignorată de colegi pe teren. Dar acum sunt doar doi la doi, iar coechipierul ei e nevoit să ȋi dea pase. Luna reuşeşte un coş. E fericită.

Public pe blog ce am scris. E un mesaj de iertare către cineva care a plȃns din cauza mea. Să ştie că ȋi dau acum lacrimile ȋnapoi. E o explicaţie către cunoscuţii care m-au crezut fără suflet. Şi o ȋncercare de a le arăta tuturor că, ȋn spatele numărului 15 de pe lista aia seacă a morţilor, se află un om cu o poveste de viaţă frumoasă. Nu un golan, nu un „satanist”. Mă uit cum numărul cititorilor creşte ȋn fiecare secundă. De zece ori mai mulţi ca de obicei. De douăzeci, treizeci…

Luni

Ȋmi duc copilul la gară, de dimineaţă, devreme. Pleacă ȋntr-o tabără scurtă. Pe drum, ȋntȃlnim un vecin care se oferă să care bagajul Lunei. E acelaşi tȃnăr corporatist care m-a ajutat, pe vremuri, să o urc ȋn pat pe vecina noastră bătrȃnă, singură şi aproape imobilă, pe care o externaseră la zece seara cei de la spitalul „Sf. Ioan” şi pe care o lăsase ambulanţierul la uşă. După două zile, vecina murea.

Ȋn metroul de ȋntoarcere, ȋmi sună telefonul. E prima dată cȃnd fiică-mea are un telefon la ea, pentru situaţii de urgenţă:

– Mama, te iubesc şi-mi este dor de tine! Pa!

Au trecut doar zece minute de cȃnd ne-am despărţit. Zȃmbesc.

Plec la Giurgiu. La volan, unde mă simt cel mai bine, ȋncerc să-mi mut gȃndurile de la tragedii. Nu pot. Ȋmi dau lacrimile la fiecare cȃine ucis nevinovat pe mijlocul drumului. Şi sunt mulţi, ca de fiecare dată cȃnd fac acest drum. De fiecare dată plȃng.

Sunt uimită de amploarea pe care au luat-o lucrurile. Informaţiile din toate domeniile se ȋngrămădesc ȋn creierul meu cu o viteză uimitoare. Toată lumea scrie, toată lumea vorbeşte, apar noutăţi senzaţionale din minut ȋn minut. Prevăd că esenţa va fi uitată, că scopurile vor fi deturnate şi că impostorii ȋşi vor asuma merite eroice ȋn următoarele zile. Ȋmi pare rău că reacţia societăţii e atȃt de mare, că netul e la liber pentru toţi şi că televiziunile toacă mărunt subiectul.

Văd o tichie roz ȋngenuncheată ȋn rugăciune lȃngă marea de lumȃnări de la Colectiv. Nu văd nici o sutană aurită.

Articolul meu e citit de zeci de mii de oameni pe blog şi e preluat de mari trusturi media. Mă ȋntreb dacă am făcut bine să expun aşa un om teribil de discret. Nu i-ar fi plăcut să citească titluri care ȋncep cu „Sfȃşȃietor” sau „Terifiant”. Nici mie nu ȋmi place. Apoi vin mesaje de la prieteni de-ai lui (toţi şi-l amintesc la fel ca mine, toţi ȋl regretă) şi comentarii sensibile de la oameni complet necunoscuţi, care plȃng citind, care se revoltă. Nimeni nu ȋnjură, nimeni nu urăşte, cenzurez un singur comentariu, care ȋl numeşte „aberatul ăsta” pe un terţ; nu vreau nimic murdar pe pagina asta, chiar dacă omul are, oarecum, dreptate.

Cred că morţii din club mai mor o dată, de rȃs, cȃnd aud de sus că sunt numiţi „ȋngeri”. Iar bărboşii decoraţi cu rang de cavaler improvizează un duel la mişto. După care ȋngerii şi eroii ȋşi aprind cȃte o ţigară şi redevin serioşi şi supăraţi. Cum au putut să cadă ȋn capcana asta?

Citesc un articol de blog ȋn care o pseudo-psiholoagă ȋndeamnă la boicotarea doliului impus. Mai bine ne ȋmbrăcăm ȋn roz şi zȃmbim, ca să aducem soarele ȋn zilele asta urȃte. Energie pozitivă, cică. Doar cȃţiva comentatori lucizi („Ia, du-te tu, cu rochiţa ta roz, la ȋnmormȃntarea unuia dintre copiii ăia şi zȃmbeşte-i familiei! Să vedem cam ce păţeşti!”), ȋn rest, cȃrd ȋn extaz, de parcă s-a fumat o căruţă de marijuana pe domeniul ăla. Mă uimeşte şi ȋntristează aprobarea primită de la o socioloagă pe care o respect. Chiar nimeni nu are habar de importanţa doliului? De alea patruzeci de zile, recunoscute şi de psihologie, şi de Biserică, drept necesare sufletului să ȋşi revină după o pierdere? Nici măcar trei zile de reflecţie naţională la prăpastia ȋn care am ajuns nu se pot suporta? Trebuie neapărat să ieşim ȋn evidenţă şocȃnd? Sau ne-a luat mult prea tare valul emoţiei pe toţi, de nu mai controlăm ceea ce spunem?

Pe seară, am cel mai citit blog din tot WordPress-ul. E primul articol scris la mare, foarte mare supărare, fără zece corecturi ȋnainte de publicare, fără teama de inconsecvenţă stilistică. Primul articol ȋn care nu este vorba deloc despre copilul meu, cel care ȋmi furnizează poveştile mele obişnuite, haioase şi nostalgice. Deşi, ȋntr-un fel, despre copii este vorba ȋn tot ceea ce se ȋntȃmplă acum, ȋn lupta noastră de azi. De ce durerea vinde mai bine decȃt bucuria? De ce ne ȋnsuşim mai uşor tristeţea altora decȃt exemplul lor, dat pe un ton prietenesc? De ce ne trebuie o moarte ca să preţuim viaţa?

Marţi

Pe stradă se sparge asfaltul. Ceva cu ţeava de gaz. Sunt la Giurgiu – un oraş ȋn care 25 de ani de capitalism nu au fost suficienţi pentru a asigura ȋncălzire şi apă caldă la bloc. Vila fostului primar de patru cincinale nu pare a avea astfel de probleme. Nici primarul nu are, deşi e la mintea cocoşului că ar trebui să doarmă ȋn ȋnchisoare acum. Buldozer, pickhammer uriaş, eu dorm după-amiază pe o canapea care trepidează. Acea jumătate de oră de jumătate de somn cu care m-am obişnuit de cȃnd sunt mamă.

Apare patriarhul la tv. Se enervează, mă enervează, scriu pe FB despre ipocrizie, răutate şi prostie. S-a ajuns mult prea departe cu discuţiile şi cu băgatul ȋn seamă zilele astea. Nu aşa ar fi trebuit să se ȋntȃmple. Ȋmi pare rău…

Ies tinerii ȋn stradă. Sunt surprinzător de mulţi. Ȋmi ȋnchipui că cei morţi sau răniţi ȋn club, dacă ar fi putut, ar fi fost printre ei. Generaţia care ar putea vindeca ţara, dacă ar vrea.

Aud că Arena Naţională nu a primit niciodată avizul Pompierilor. Mă ȋntreb dacă funcţionarul ăla care a refuzat să pună ştampila pe dosarul arenei nu cumva a murit. Altfel nu pot să ȋnţeleg cum ar fi putut să nu vadă, măcar la televizor, zeci de mii de oameni intrȃnd la meciuri. Sau să nu spună nimănui responsabil că locul ăla e nesigur, că s-a deschis fără aprobarea lui. Că pot muri familii ȋntregi acolo.

Citesc despre trauma colectivă. Ȋi recunosc şi cauzele, şi simptomele, la mine. Şi aflu că avem cu toţii trei presupuneri de bază cu care pornim ȋn viaţă: (1) lumea este binevoitoare, (2) lumea este plină de sens şi de ȋnţeles şi (3) oamenii sunt competenţi, decenţi şi demni. Abia după o traumă ne dăm seama că nici una dintre ele nu este adevărată. Mă gȃndesc la Luna. Cred că noi, părinţii moderni şi informaţi, care ne sacrificăm cȃţiva ani din viaţă ca să ne creştem frumos copiii, ȋi pregătim, de fapt, pentru o mare cădere, atunci cȃnd vor ieşi din turnul de fildeş al educaţiei noastre ȋngrijite şi vor păşi ȋn haosul şi mizeria de afară.

Ȋncă mă ȋntreb dacă am făcut bine scriind. Pentru cine? Pentru ce? Dar observ like-ul prietenei lui, pierdut ȋn lunga listă din zilele trecute. Ea, cea mai ȋndoliată. Ea, care l-a adus acasă doar pentru a-l conduce apoi pe ultimul drum. Ea ȋmi dăduse aprobarea ȋncă de la ȋnceput şi eu nu ştiusem. Mă mai liniştesc. Mulţumesc, L.

Miercuri

A căzut guvernul. Morţii din club, de sus, se miră: chiar aşa? Au reuşit ei, prin moartea lor, ceea ce s-au chinuit viii să facă de ani ȋncoace? Au gonit impostorii? Se bucură şi motociclistul cu care s-au ȋmprietenit acolo zilele astea; poate că, totuşi, cineva va plăti şi pentru moartea lui.

Ȋmi aduc aminte din nou că a trecut un an şi jumătate de cȃnd Poliţia Rutieră mi-a aprobat o cerere. Care aştepta la ei de un alt an. Ȋi rugasem să semnalizeze mai bine o trecere de pietoni pe care se ȋntȃmplă des accidente, de multă vreme. Au trimis lucrarea către Administraţia Străzilor, cea care are-n grijă siguranţa noastră cȃnd ieşim afară. Mai trec uneori pe acolo şi văd că nu s-a ȋntȃmplat nimic. Ba nu, au pus un afiş d-ăla cu bulină neagră, să ştim că acolo se moare. Dar nu ştiu care e cota de moarte necesară ca să pună şi becul pe care l-am cerut eu.

Mă duc la piaţă. Trec pe lȃngă un nea Dorel ȋn salopetă albastră, ȋmbujorat şi vesel. Se lăfăie la soare, pe nişte scări de piatră şi glumeşte cu mai tȃnărul său coleg: „Mă duc şi io să dau nişte piele la arşii ăia. Hă, hă, hă! Şi vreo mie de euro, aşa… Hă, hă, hă!” Simt cum iau foc. Am auzit de prea multe ori prostia exhibată pe stradă. Şi acel „hă, hă, hă” prezidenţial care mă umplea de furie la televizor. Ȋi spun să-i fie ruşine. Nişte oameni au murit şi alţii suferă teribil. „Ştii ce ȋnseamnă durerea de arsură? Ştii că putea fi, printre morţi, copilul meu, iar tu să hăhăi lȃngă mine? Pentru a repara tȃmpeniile tale au ieşit ȋn stradă tinerii ăia aseară. Din cauza votului tău iresponsabil. Şi pentru că stai tu aici şi-ţi baţi joc ȋn loc să munceşti”. „Demento”. E OK răspunsul, l-am mai auzit. Alternativ cu „Nebuno”, de la părinţi pe care i-aş strȃnge de gȃt cȃnd ȋşi abuzează copiii pe stradă, de la poliţiştii bulgari cărora am refuzat să le dau şpagă acum nişte ani, ca să mă lase să trec pe drumurile lor, de la tarabagiii din piaţă cărora le dau ȋnapoi, cu forţa, punguţele de plastic pe care ȋncearcă să mi le bage pe gȃt la fiecare legătură de pătrunjel cumpărată, după ce le explic că, ȋn curȃnd, ne vom sufoca cu toţii de la inconştienţa unora ca ei. De mult nu mai am discernămȃnt, mă enervează deopotrivă un nimic şi o tragedie, un lucru ȋntȃmplat ȋn realitate sau doar viziunea viitorului sumbru pe care o am pentru că observ, citesc şi gȃndesc. Inima mea o ia razna. Mai mestec un Aspacardin.

Johannis spune „Doresc să ascult şi părerea Societăţii Civile, a străzii”. Primul gȃnd, involuntar, e că se cunoaşte vorbitorul nativ de germană, unde ȋntre „ich wünsch” şi „ich will” e o diferenţă mare. Apoi ȋmi dau seama că avem un Preşedinte care spune „doresc” şi nu „vreau”, aşa cum accentua mereu precedentul. E ceva mai bine.

Trebuie să ȋmi mut maşina din parcare, să-i fac loc buldozerului să spargă şi asfaltul de sub ea.

Joi

O farmacistă ne vorbeşte despre mafia distribuitorilor de medicamente din Romȃnia. E posibil să nu mai găsim, ȋn curȃnd, pastilele care i-au reglat atȃt de bine inima socrului meu.

Vecinul ei, croitorul, ȋnţelege dintr-o privire ce ȋmi doresc de la el şi ȋmi face două semne grăbite cu creta pe blugi. E o cretă identică cu a mamei, mi-o amintesc din copilărie. Şi maşinile de cusut din atelier arată ca a ei, de atunci.

Ȋl văd din nou pe nea Dorel. E ȋmpreună cu alţi patru-cinci muncitori care ar trebui să repare trotuarul din centrul oraşului. Stau toţi degeaba, ȋn afară de unul, care stă de pază să nu vină controlul. Nea Dorel povesteşte şi hăhăie. E ora 11:00 şi un soare frumos luminează oraşul, cu toate gropile lui.

Ȋmi pare rău că nu pot ignora ura cu care un patriarh cu faţa imobilă ȋn ȋncruntare citeşte de pe un prompter: „Ne cerem iertare […] pentru vorbele pe care le-am zis sau care au fost răstălmăcite […] Ȋi iubim pe tineri, chiar şi pe cei care nu vin la biserică.” Ȋl voi crede abia atunci cȃnd va spune „ȋmi cer iertare”şi nu va mai da vina pe cei care, cică, l-au ȋnţeles greşit. Mania persecuţiei şi ȋncrederea ȋn teoriile conspiraţiei sunt semne clinice, suntem un popor bolnav rău. Aş vrea să-l pe văd pe patriarh pupȃnd picioarele unui cerşetor, după ce tocmai i le-a spălat, aşa cum Papii nu se jenează să facă.

Blugii modificaţi ȋmi vin perfect.

Mircea Ionescu-Quintus vine la consultări cu Preşedintele. E bucuros că ȋi mai cere cineva părerea, la aproape suta de ani. Eu nu sunt bucuroasă să ȋl văd legitimȃnd gaşca traseiştilor care a ajuns să fie PNL-ul, după alegeri nefericite de lider şi diverse combinaţii ȋmpotriva naturii, cu struţo-cămile ideologice precum PDL.

Pe strada mea, asfaltul e ȋn continuare bucăţit cu rȃvnă.

Plecăm la Bucureşti să o luăm pe Luna. Pe drum ascultăm la un radio elitist o discuţie despre educaţie, ȋn care cineva din lista mea de prieteni face calm o sinteză lucidă a prezentului şi propune direcţii de bun-simţ pentru viitor. Nu voi prinde schimbările alea, dacă ele vor veni vreodată. Ne ascultăm şi ne citim noi ȋntre noi, cei cȃţiva conştienţi. Poporul are alte treburi.

Observ că nu mai există trecere de pietoni ȋn faţa intrării principale a Gării de Nord. Traversăm neregulamentar. Ne e dor de copil.

Trenul are o jumătate de oră ȋntȃrziere. Un maidanez tȃnăr ţopăie jucăuş prin faţa trecătorilor: „Ia să vedem, vrei să fii stăpȃnul meu? Nu? Poate tu? Mă laşi să te iubesc? Dar tu?”. Un bărbat tȃnăr şi grăbit ȋşi suflă mucii pe jos, pe peron.

Luna ne povesteşte despre căluţii din tabără, despre noile jocuri de cărţi pe care le-a ȋnvăţat (Popa-Prostu’, tabinet, Păcălici) şi despre cȃntecelul compus de un coleg: „Nu ȋmi place şcoala,/ Jos cu directoarea!”:

– Şi am făcut şi eu repede unul, se laudă fiică-mea. „Ȋmi place şcoala,/ Sus cu-nvăţătoarea!”

Ȋmi creşte inima. Trecători zgribuliţi ne zȃmbesc. Apoi traversăm din nou neregulamentar ca să ajungem la maşină.

Vineri, din nou

Fiică-mea se trezeşte veselă: azi vine prietena ei la joacă.

Aud că s-au triat reprezentanţii Societăţii Civile care se duc la discuţii la Cotroceni. Nimeni din lista mea de prieteni. Dar printre cei care i-au ales interlocutori Preşedintelui e cineva pe care ȋl cunosc. Acum nişte ani, lucra la IPP şi a propus un proiect prin care un simplu cetăţean urma să candideze pentru un post de consilier ȋntr-o primărie de sector. Se spera ca acel Candidat al Cetăţenilor să se opună găştii de consilieri corupţi, ai diverselor partide. Mi-a plăcut ideea, iniţiatorii m-au asigurat de sprijinul lor şi m-au trimis să strȃng semnături. După o jumătate de zi ȋn parc, aveam zece semnături valide. După cȃteva zile, mi-am dat seama că sprijinul promis de ONG-urile implicate nu va veni. Iar la ȋntȃlnirea festivă de numărare a semnăturilor, cu discursuri pompoase şi protocol, s-au supărat că i-am acuzat de doar vorbe mari. După cum bănuiam, nu au reuşit să aibă un candidat viabil pȃnă la urmă. Să sper că, după cȃţiva ani de experienţă şi din poziţia de consilier prezidenţial, acelaşi om să poată face mult mai mult, ȋntr-un proiect asemănător? Luna mă ȋntrerupe din gȃnduri, cu un aer important:

– Mama, ştii că Ponta a demisionat? E bine, că nu ȋmi plăcea numele lui.

Mă aştept la ceva rău, după cȃt de circulată a fost expresia aia ȋn media. Dar nu e aşa:

– „Victor Ponta”… ce nume urȃt!, strȃmbă fiică-mea din intenţia ei de năsuc.

Nimeni nu mai lucrează azi pe strada mea. Buldozerul se odihneşte peste uriaşa spărtură. Aud că e posibil să rămȃn şi la Bucureşti ȋn frig la iarnă. Primăria Capitalei are o datorie enormă la Radet. Primarul nu mai e la puşcărie.

Ȋmi propun ca de săptămȃna viitoare să mă ȋntorc la povestirile mele dulci-amare. Azi ȋncă nu pot.

Ne uităm la Vocea Romȃniei şi ne bucurăm că mȃine e weekend, putem să ne trezim tȃrziu.

Undeva, cineva face o alegere greşită. Altundeva, altcineva face o alegere norocoasă. Dar pȃnă mȃine nu vom şti asta.

Anunțuri

2 gânduri despre „Duşuri scoţiene pe cord deschis

  1. Tu, chiar scrii frumos,… imi place!
    Stii sa creezi imagini din varful penitei.
    In privinta mesajelor tale, se pot spune multe.
    Privind zona politica, am o intrebare: cine isi va insusi aceste iesiri in strada?
    Trebuie sa moara cineva, ca sa ne trezim?
    Cine ne ”ingroapa” atat de repede mortii?
    Din strada, nu vad nici un mesaj pentru justitia ”independenta”.
    Nu stiu cati cred asta, dar destinul Romaniei este hotarat in alta parte. Votul meu nu face nici doi bani!
    Am multe intrebari, unele nici nu le pot pune.

    Apreciat de 1 persoană

    • Corect, justitia! Vorbeam cu un prieten din Franta dupa accident. Ii explicam cum e cu coruptia, cu nepasarea, cu prostia… Iar el mi-a raspuns ca, dupa parerea lui, justitia e capul rautatilor. Atata vreme cat justitia poate fi cumparata, n-o sa se schimbe nimic. Povestea ca, in Franta, daca un functionar e prins cu mita, e nu numai sanctionat financiar si, eventual, penal, dar i se interzice pe viata sa mai lucreze pentru Stat. Fara nici o exceptie. La noi, totul „se aranjeaza”, totul se uita…

      Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s