Când (şi) părinţii o iau razna

Dacă tot am rămas între noi, în aceste ultime zile ale muribundului an 2015, când nimeni nu se mai oboseşte să citească, darămite să mai şi scrie ceva, hai să scap şi de povara unor crime nemărturisite din trecutul meu de mamă. Faţă de copil. Că doar n-o curge numai lapte şi miere prin venele mele, să rezist neperturbată la toate „răsfăţurile” furnizate de micul monstru în care se metamorfozează deseori un copil mic.

Prima dată am comis-o pe când Luna avea doar vreo şase luni. Nici măcar nu eram supărată atunci, ci doar super-extra-mega-teribil de obosită, aşa cum sunt toţi părinţii în primul an de viaţă al progeniturilor lor. Deci judecata mi-era, probabil, înceţoşată atunci când mi-am parcat copilul adormit pe canapea, iar eu m-am dus să fumez o ţigară în camera de alături. Nu mai ţin minte cât sau dacă am apucat să fumez, dar îmi aduc perfect aminte zgomotul făcut de căzătura copilului de pe canapea. Pe gresie. Pentru că asta am pe jos în juma’ de casă – reminiscenţă a vremurilor când câinii erau mai numeroşi decât oamenii pe aici. Au urmat vreo jumătate de oră de plâns şi vomat în trombă, ambulanţă, analize, perfuzii, bărci (că a venit la Bucureşti, în mare viteză, şi tăticul Lunei, aflat la treabă pe Dunăre în momentul respectiv), griji şi lacrimi vinovate, până când s-a dovedit că, fizic, nu se întâmplase nimic grav. Ecografiile, tomografiile sau ce i-or mai fi facut atunci au ieşit în regulă, analizele erau perfecte – nici măcar deshidratată nu fusese Luna -, iar responsabilă de cele 18 trombe (numărate cu precizie, că doar pe mine a vomat bietul copil) fusese, probabil, sperietura combinată cu prima supică din viaţa ei în care pusesem ceapă.

De atunci am avut grijă să priponesc copilul de fiecare dată când îl aşezam undeva şi să pun perne pe jos, în jurul canapelei. Mi-am şi luat o geantă-minune care nu numai că adăpostea ordonat toate acele nimicuri necesare unei mame grijulii, ci se şi transforma în scăunel cu centuri de legat bebeluşul pe oriunde plecam. Doar de odihnit nu am reuşit să mă odihnesc. Şi aşa se face că am recidivat cu agresiunea faţă de Luna într-un mod de-a dreptul incredibil. Avea vreo doi-trei ani, cred, când, într-o noapte, nu mă lăsa deloc să dorm. Mă trezea din jumătate-n jumătate de oră, foindu-se în pat sau dându-mi câte un şut bine direcţionat spre zonele delicate ale constituţiei mele, până când, năucă de oboseală, am luat-o de umeri şi am zgâlţâit-o ameninţător de câteva ori. Ocazie cu care copilul a izbucnit, evident, în plâns, iar eu am descoperit că avea febră. Mare. Spre 40 de grade, aşa…

Încă o lecţie pe care am învăţat-o cu preţul unei traume a fiică-mii: când un copil mic face lucruri bizare, ia-i temperatura înainte de a te enerva! Probabilitatea ca acel copil să fie, de fapt, bolnav este surprinzător de mare. Acum sunt pregătită pentru astfel de situaţii.

Nimic, însă, nu mă pregătise pentru prima mare durere pe care mi-a provocat-o carne din carnea mea, copilul Luna, spre vârsta de un an. Proaspătă posesoare a unui şir de dinţi mititei, dar al naibii de tăioşi, fiică-mii îi făcea o mare plăcere să şi-i încerce în diverse materii care îi erau la îndemână. Iar, într-o zi, pe când o ţineam cu toată dragostea mea de mamă în braţe, materia aia am fost eu. Atât de tare a fost durerea pe care am simţit-o încât i-am dat, cu nonşalanţă, drumul din braţe. Iar copilul a aterizat direct pe jos, după un traseu complet lipsit de obstacole. De data asta, eram într-una dintre camerele cu mochetă, dar nu bag mâna în foc că mi-aş fi găsit brusc instinctul matern şi aş fi păstrat-o în braţe nici dacă eram pe buza unei prăpăstii, atât de rău m-a durut. Nu-mi amintesc să fi plâns atunci, cred că se ştia vinovată, drăcuşorul mic, iar eu am insistat să o culpabilizez de fiecare dată când îmi revedeam vânătaia rămasă pe mână multă vreme de atunci încolo. Dar am şi fost uimită de câtă lipsă de capacitate de sacrificiu am dat dovadă faţă de propriul meu copil.

În timp, am mai auzit poveşti asemănătoare şi de la alţi părinţi şi m-am mai liniştit. Ştiu taţi care şi-au uitat copiii în maşină cu orele sau mame care, atunci când bebeluşul păţeşte ceva, pleacă pur şi simplu de lângă el („dacă nu văd, nu s-a întâmplat”, îmi povestea cineva). Evident, acelor taţi li s-a întâmplat doar o dată, iar acele mame se întorc imediat, după acel prim moment de rătăcire, să îşi ajute copilul. Deci m-am consolat cu gândul că e normal, natural şi ni se întâmplă tuturor să o luăm razna în anumite momente. Sau poate că nu e aşa?…

Anunțuri

12 gânduri despre „Când (şi) părinţii o iau razna

  1. Stai linistita, toti copiii normali au patit din astea!
    Sunt muscaturi la mame in zone supersensibile cate vrei.
    Nu este nici o problema, din ele mai musca si taticii, numai ca sunt mai grijulii, astfel incat primesc si a doua sansa.

    Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s