La Casa Experimentelor

A existat o vreme în viaţa mea când am luat la rând toate localurile mai de calitate din Bucureşti. Eram tânără, aveam bani, iar localurile astea nu erau încă atât de numeroase încât să nu le pot face faţă. Eram şi proaspăt părăsită de iubit (ei bine, da, mi s-a întâmplat chiar şi mie asta, o dată…), deci ieşitul prin locuri noi era şi un fel de terapie utilă. Băteam aproape zilnic oraşul, împreună cu prietena mea rămasă şi ea singurică în aceeaşi perioadă, în căutarea locului perfect pentru a ne simţi bine şi a uita de mârşavii bărbaţi.

Acea vreme a trecut de mult. Şi s-au schimbat multe de atunci. Prietena mea a emigrat, banii mei au făcut acelaşi lucru, metaforic vorbind, iar în viaţa mea a apărut copilul, care mi-a acaparat imediat sufletul, mintea, timpul şi aproape toate preocupările. Acum nu mai am cu cine, cu ce şi de ce să caut localuri pentru adulţi, ci locuri de joacă, ateliere şi spectacole pentru copii. Deci nu aveam cum să ratez deschiderea Casei Experimentelor, pe care o pândesc de luni de zile.

Am remarcat clădirea de cum i-au pus numele la intrare. Arăta cumva intrigant construcţia evident comunistă, zugrăvită în cărămiziu şi cu o firmă cu font prietenos. Îmi închipuiam o atmosferă de Hogwarts înăuntru, iar site-ul oficial, cel care anunţa ceva ce nu s-a mai văzut în materie de experimente, n-a făcut decât să îmi hrănească imaginaţia. Când s-a putut, am făcut programare pentru o vizită împreună cu fiică-mea, să profităm de faptul că expoziţia e aproape de casă, iar accesul e încă gratuit.

Ei bine, interiorul nu seamănă deloc cu şcoala lui Harry Potter. E o sală luminată, plină ochi cu obiecte obişnuite, chiar de uz comun, şi cu copii curioşi să le încerce „puterile”. Experimentele sunt simple şi bine alese pentru a ilustra câte un fenomen natural, vreo lege a fizicii, o calitate a materiei etc. şi m-am bucurat să găsesc transpusă în realitate convingerea mea că fizica şi chimia ar trebui predate cu totul altfel în şcoli pentru a fi înţelese de cât mai mulţi elevi. Eu, una, am lacune uriaşe în aceste două domenii tocmai din cauza limitării profesorilor la a-mi explica, în formule neintuitive, teorii complicate. Cu mult mai bine ar fi fost să facem nişte experimente în bucătărie, să zicem, locul în care se petrec atât de multe procese fizico-chimice uşor de înţeles şi la îndemâna oricui.

Cam aşa ceva puteţi găsi la Casa Experimentelor – nu o bucătărie propriu-zisă, dar experimente cu ustensile de bucătărie, da. Şi a fost foarte amuzant şi pentru fiică-mea, şi pentru mine. Adică şi la 7, şi la 45 de ani. Nu am încercat chiar toate experimentele, pentru că unele sunt pentru copii ceva mai mari, la altele era coada de aşteptare prea lungă, câteva maşinării se defectaseră, iar Luna a şi obosit după vreo oră şi jumătate. Am înţeles-o perfect şi nu am insistat să le vedem pe toate. Mai ales că mă făcuse atât de mândră atunci când a recunoscut, în unele experimente, efectele gravitaţiei şi ale inerţiei – cele două forţe despre care îi povestesc de ani de zile, atunci când varsă ceva sau când se opreşte metroul, doar-doar i-o intra ceva în cap. Şi iată că i-a intrat. Mi-a plăcut de ea şi când mi-a ascultat cu atenţie explicaţiile, chiar şi pe cele un pic mai savante scrise de organizatori, astfel încât să reţină cum e cu polii magneţilor, de ex. E drept, încă n-a reţinut şi termenii aferenţi („atrag” şi „resping”), creând ad-hoc unul din două, dar mai important este că a înţeles principiul:

  • Mama, uite, magneţii ăştia se retrag!, mi-a spus ea foarte încântată la întoarcerea acasă, făcând toate combinaţiile posibile din magneţii noştri de pe frigider.

Cred că experimentele cu magneţi au fost, de altfel, preferatele Lunei. Iar al meu a fost, de departe, cel cu ochelarii prismatici, deopotrivă amuzant şi frustrant pentru adulţi (copiii se descurcă mult mai uşor cu ei). Ea şi-ar mai fi dorit să urce şi în liftul cu scripeţi, dar ar fi trebuit să aşteptăm prea mult la rând, iar pe mine m-a făcut curioasă un pat care nu ştiu ce făcea pentru că nu funcţiona. Mai multe experimente nu funcţionau, de altfel. Unele mecanisme se blocau, altele se rupeau, iar din altele dispăreau elemente componente. Da, da: dispăreau. Fiică-mea a şi văzut un băieţel băgând în buzunar nişte bile care îi plăcuseră şi fără de care, bineînţeles, nu se mai putea lucra la o maşinărie. I-am spus asta primei doamne cu ecuson pe care am văzut-o pe-acolo şi nu a părut deloc mirată:

  • Aşa se întâmplă mereu. Dv. nu vedeţi cum se poartă copiii?, mi-a arătat ea, cu un ton retoric, în jur. În prima săptămână am plâns în fiecare zi. Acum m-am obişnuit. De aceea avem nevoie de donaţii de la vizitatori, pentru că nu ne descurcăm. La elveţieni e altă civilizaţie, la noi se strică mereu câte ceva.

Observasem şi eu câteva „specimene” de nesimţiţi. Şi nu mă refer aici la copii, care nu au nici o vină, ci la anumiţi părinţi. Nu e de vină copilaşul care a sărit cu picioarele, încălţat, pe claviatura pe care cânta Luna, deşi ea abia se descălţase ca să cânte pe ea, ci tatăl lui, căruia nu i-a păsat că cel mic a făcut-o să plece de acolo. Nici mai târziu nu era de vină copilaşul, acelaşi, care a venit să dea şi el din bilele pendulului a cărui mişcare tocmai i-o explicam Lunei. Nu am mai înghiţit-o, ca prima dată, şi i-am spus tatălui să-şi ia plodul de acolo. Ştiţi ce? Tot eu eram vinovată:

  • Sunteţi nervoasă!, mi-a spus cu un mare mişto tatăl nesimţit.

Nu eram, dar am devenit brusc:

  • Sunteţi prost crescut. La fel cum va fi şi copilul dv.

Tatăl nu a continuat polemica, prea ocupat să-şi prindă odrasla care alerga bezmetic şi periculos de colo-colo. Aici cred că e şi vina organizatorilor, pentru că băieţelul avea evident sub trei ani – vârsta minimă de acces în expoziţie – dar nu m-ar mira ca acel tată să fi minţit asupra vârstei lui, iar recepţionera să nu fi avut curajul să-i interzică intrarea. Toţi erau blânzi şi amabili pe acolo, inclusiv meşterul care era chemat de la o maşinărie la alta şi care părea un munte de calm demn de invidiat. Poate că, dacă personalul ar fi ceva mai ferm, s-ar mai diminua numărul de stricăciuni de acolo. Pentru că de creşterea nivelului de educaţie al vizitatorilor nu cred că se poate pune problema…

Am stat mai mult de vorbă cu doamna cu ecusonul. Se vedea că pusese mult suflet în acest proiect şi că trăieşte în continuare, cu entuziasm, realizarea lui. S-a bucurat sincer să o vadă pe Luna atât de încântată de expoziţie şi ne-a rugat să revenim. Am asigurat-o că o s-o facem, pentru că locuim aproape. Data viitoare poate vin şi tata, şi prietenul Lunei, şi colegii de clasă.

Deşi venisem pregătită să nu plătesc nimic (intrarea e gratuită, iar o cronică cam critică asupra expoziţiei, de pe un alt blog de mamă, mă pregătise negativ asupra ei, pe mine, marea cârcotaşă), la plecare am donat bani. Nu mult, pentru că altfel nu îmi mai rămâneau de mâncare pentru weekend. Dar am înţeles că trebuie să plătesc ceva pentru a acoperi pagubele făcute de nesimţiţi. La fel ca în orice alt domeniu din ţara asta: cei mulţi şi proşti strică, puţinii deştepţi plătesc.

Dar hai să nu mai închei pesimist, cum mă tot simt de multă vreme încoace. Mai bine să vă vând un pont. Ştiţi problema aia de logică cu capra, varza şi lupul? Am mai glumit eu despre ea aici, dar acum e vorba despre cu totul altceva: fiică-mea i-a găsit cea mai simplă rezolvare. Ieri, la standul dedicat acestei probleme de la Casa Experimentelor, am început să-i citesc Lunei enunţul. Nu am apucat să-l termin pentru că ea deja încărcase totul în barcă şi se uita triumfal la mine:

  • Stai, că nu ai înţeles, am încercat eu să o conving. În barcă nu e decât un singur loc. Uite, e şi o bulină desenată acolo.
  • Nu-i adevărat, a rămas ea de neclintit. Tu nu vezi că e loc pentru toată lumea?

Poate că ea e cea care are dreptate. Iar noi, adulţii scrupuloşi, ne facem griji de pomană şi ne complicăm vieţile inutil. Poate chiar este loc pentru toată lumea.

logica1

logica2

Anunțuri

8 gânduri despre „La Casa Experimentelor

  1. Un proiect, o casa de nota zece!
    Este normal ca la noi sa mai dispara din lucrurile expuse.
    La nivelul nostru educativ, atata ne preocupa, sa ciupim cate ceva.
    Fiecare ciupeste la nivelul lui, unii mil de euro, altii o bila stralucitoare.
    Nu trebuie sa te scandalizezi, ce intelege copilul, atata intelege si tatal. Asa au inteles ei ca se folosesc acele materiale.

    Apreciază

    • Exact asta i-am propus si eu doamnei de acolo, sa bage o intrare modica, pt a mai tria. Nu se poate, deocamdata, fiind proiect european. Din 1 iulie, de abia.
      Pe de alta parte, mi se pare foarte bine ca pot veni si copiii fara posibilitati materiale. Sunt familii care nu si-ar permite nici macar drumul pana acolo, daramite o taxa…

      Apreciat de 1 persoană

  2. Pingback: Program util pentru copiii care mănâncă prea mult sau prea puţin. Plus lamentări de adult pe subiect | Mama Aluniţă

  3. Pingback: Program gratuit pentru copiii care mănâncă prea mult sau prea puţin. Plus lamentări de adult pe subiect | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s