A scrie sau a nu scrie trist

Tot încerc, de câteva zile încoace, să încropesc un text vesel. După ce am fost ameninţată cu ne-citirea de către o mămică ce nu mai vrea să audă de lucruri triste, mi-am dat seama că, într-adevăr, pe blogul meu, anul 2016 a început cu mai multe articole dureroase decât haioase. Iar toate ciornele începute sunt la fel, despre subiecte grave, care îmi macină şi ultimul strop de optimism.

Mi-e foarte greu să scriu vesel când în jur observ numai nedreptăţi, impostură şi răutate. Sau după un an în care mi-am pierdut-o pe ultima şi cea mai importantă rudă apropiată pe care o aveam: mama. Şi în care necazurile, accidentele şi morţii s-au ţinut lanţ. Mi-e greu să fiu optimistă la începutul unui an fără nici o perspectivă personală luminoasă. Mi-ar trebui o activitate, mi-ar trebui prieteni, mi-ar trebui bani. O ieşire din depresia pe care o duc pe picioare de multă vreme şi care se accentuează pe zi ce trece, în ţara asta tristă şi înverşunată împotriva ei însăşi.

Cel mai bine mi-ar fi prins să pot plânge cât vreau, la fiecare nenorocire. Să pot asculta în buclă şi cu sonorul la maxim, melodii amare, câte o noapte întreagă, aşa cum făceam în tinereţe. A doua zi mă durea capul (parţial şi de la paharele care acompaniau catharsis-ul muzical), dar mă simţeam mai bine. Îmi încheiam, cumva, socotelile cu tristeţea. Nu mai ştiu să fac asta. Şi nici nu mai pot, cu un copil mic alături, atât de sensibil la orice formă de durere încât trebuie să o maschez cu orice preţ. Faţă de fiică-mea, încerc să mă comport precum actorii care îşi joacă rolul dintr-o comedie a doua zi după ce şi-au înmormântat un părinte. Faţă de mine, e mai greu să mă prefac. Şi atunci îmi transform tristeţea în cuvinte, iar pe unele dintre ele le pun pe blog. E şi ăsta un fel de catharsis.

Până la urmă, tot Luna mă va „repara” cumva, ştiu asta. E atât de multă iubire în ea încât nu am dreptul să nu îmi mai acord o şansă, pentru a-i fi suport de nădejde în anii ce vin. Aşa cum ea îmi este mie suport acum, din ce în ce mai asumat, de când a crescut şi înţelege altfel viaţa. Mă îmbrăţişează când mă vede mai încruntată, îmi propune ajutor la treburile casnice şi îmi promite că va fi extra-cuminte pentru o zi, două sau trei (funcţie de gradul de tristeţe detectat). Şi îmi mai promite şi iubire veşnică, să ştiu că pot conta pe ea. Doar că nu-i prea ies întotdeauna promisiunile astea – treburile casei se dovedesc imediat prea grele şi neatractive, cuminţenia nu poate dura mai mult de o oră, două, iar declaraţiile de dragoste se transformă cu uşurinţă în scenarii horror, deşi intenţiile fuseseră pozitive:

– Te iubesc, mama, mi-a spus Luna la puţină vreme după moartea maică-mii. Chiar dacă eşti supărată. Şi să ştii că o să te iubesc şi când o să fii bolnavă, lovită, accidentată, tăiată, ruptă…

Am întrerupt-o cu un „mulţumesc” prudent. Nu doream să aud urmarea, când ştiu ce imaginaţie bogată are. Dar nici supărată nu am mai fost, după declaraţia ei.

Voi scrie din nou vesel, dar nu chiar acum-acum. Să mai iasă soarele, să-mi mai fac puţină ordine în viaţă şi în casă, să-mi caut pierdutele pasiuni pentru frumos şi puterea de a râde în hohote… Poate mâine. Sau luna viitoare. Dacă nu mă îmbolnăvesc, lovesc, accidentez, tai, rup etc. până atunci.

Anunțuri

20 de gânduri despre „A scrie sau a nu scrie trist

  1. Iti doresti prea multe si poti face putin. Esti prea exigenta si nu te incadrezi „in peisaj”. In ambele cazuri ma refer la mediul/lumea/sistemul in care traim. Si ca sa citez un psiholog, esti ca un PC cu multe ferestre deschise si lucrezi greu. Deci…trebuie sa mai inchizi din ele! Toate cele bune!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Eu incerc sa fiu pozitiva de dragul copilului si al meu: am avut o mama acra si vesnic nemultumita (desi nu a fost asa dintodeauna …) si nu mi-ar placea sa vada si copilul meu asta.

    Problema nu e doar la tristetea din scris ci de la faptul ce accept sa culeg tristetile din viata. Daca sunt minte trista si deschid ochii numai la trist – asta voi scrie. Daca am o minte pozitiva, sau aleg sa gandesc pozitiv, atunci vor predomina articolele pozitive.
    Eu am inceput blogul ca loc de rasuflat frustrarile adunate. Un fel de jurnal scris. Cand mintea mi s-a eliberat de astea am inceput sa vad pozitivismul din mine si din jur. Asa ca tu continua sa scrii ce ai de scris, pt ca … inima ti se va deschide si catre celelalte.

    Ca o mica remarca, noi romanii suntem un popor emotional, ne lasam coordonati de emotii. Nici nu ne dam seama cat rau pot sa ne faca emotiile negative ce le lasam sa ne compleseasca- prima cuantificare ar fi la numarul de supraponderali (51% din romani au IMC > 26) si numarul de farmacii ce le vad la fiecare colt de strada in Bucuresti.

    Cum nu am tv si am acceptat sa citesc ca sursa de stiri timesnewroman.ro viata mea e vesela – altfel as fi doborata si suferinta de cata tristete e in lume – pt ca ma simt ca o sensibila…

    Apreciat de 2 persoane

        • Mi-am adus aminte de un interviu citit mai demult, care confirma observatiile mele. E un om care a batut Europa intr-o motocicleta si a avut timp sa vada multe pe-acolo. Clar nu e depresiv, ca mine, ca sa zici ca vede altfel realitatea. Iata ce a spus la intoarcere: „Pot să-ți spun o chestie cu mâna pe inimă: când am intrat în București, niște prieteni ne așteptau la un bar, și-am zis că trecem să bem o cafea înainte să ajungem acasă. Și, de la indicatorul cu intrarea în București până în barul ăsta, care e în centru, am făcut 45 de minute. Asta nu e o problemă, dar ideea e că în 45 de minute am văzut niște lucruri, în trafic, pe care nu le văzusem în 4 luni de zile cât am umblat. Și nu mă refer la trafic, la felul în care se conduce… Mă refer doar la încrâncenarea și ura pe care le-am văzut în 45 de minute. Pe cuvântul meu de onoare dacă am văzut așa ceva în 4 luni de zile plecat în toată Europa. Eu cred că asta e revelația, între mari ghilimele, cu care m-am întors: că trebuie plecat de aici. Undeva. Cumva.”
          (articolul intreg e aici: https://pressone.ro/mama-cate-tari-mai-avem-pana-acasa/)

          Apreciază

          • L-am citit. Mi-a placut foarte mult ideea! inca visez sa iau 2-3 luni de concediu fara plata si o rulota.

            O mica observatie: nenea zice bine – prima tristete a remarcat-o in Bucuresti; desi era in Romania de cateva zile… si nu e singura pers. care remarca asta, am amici ce s-au mutat la Sibiu/Sighisoara/Timisoara/Brasov/provincie si spuneau ca prima remarca era lumea mai senina.
            Dintre prietenii mei bucuresteni am putini vesnic tristi; ba chiar as putea sa prezint unul din ei, nascut si trait in Bucuresti, ce nu a claxonat niciodata: a avut mereu rabdare si seninatate….

            Eu am simtit alt oras apasator (am asociat starile interioare cu oamenii si le-am ‘pus’ sentinte dupa cele simtite de mine, am externalizat frustrarile mele in ei). Am plecat si nu m-am mai intors. Regret ca nu a fost mai devreme!

            Apreciază

            • De cand am copilul nu mai calatoresc mult. Deci nu mai stiu cum e prin alte orase, in afara de Giurgiu, unde merg des si atmosfera e la fel. Am fost si in Moldova de curand si nu mi s-a parut mare diferentza. Ramane, intr-adevar, mult-laudatul Ardeal, de vazut si comparat.

              Apreciază

  3. Vezi ce se intampla cand scrii trist!
    Ne aducem aminte ca, de fapt, traim intr-o Romanie trista.
    Este o Romanie in care ne regasim din ce in ce mai putin.
    Inainte de anii 90, aveam o inversiune ciudata de valori, in care unii tovarasi ajunsesera elitele unei societati infometate. Nota bene pentru ei era ca nu aveau diplome si pretentii intelectuale. Acum, cand esti inconjurat evolutii spectaculoase, fara nici o valoare intrinseca, dar care speculeaza la greu orice oportunitate, este normal sa te simti lezat, frustrat.
    Daca ”eu”, dau tot Sibiul, retrocedari, fara numar, fara numar, la cultele de sorginte catolica si etnicilor germani,… oare cum ma percep oamenii intregi la minte?
    Am dat numai un exemplu!
    Fiecare are neimplinirile lui, dar aici sunt prea multe de spus.
    Pe mine ma intristeaza, cand vad ca Transilvania este facuta cadou, cand vad ca steagul Romaniei este asezat in spatele scaunelor, cand in legea educatiei se introduce dreptul de a conduce doctorate chiar si pentru un lector. Aceasta ultima grozavie, a fost trecuta in legea educatiei de un oligofren la cererea doamnei Udrea G care era doar lector inscris la doctorat in UNAp. Augusta era doldora de securitate nationala si dorea sa ne impartaseasca si pe noi cu stiinta sa.
    Este o pagina trista in istoria acestei institutii!
    Sunt prea multe de spus si ma enervez in miezul diminetii.
    Oricum, este bine ca avem spre cine privii in imediata noastra apropiere.
    Poate ca nu este bine sa dau unele exemple. Sunt unii care baleiaza internetul, cauta cuvinte cheie spre diferite informari.
    Sa auzim de bine!

    Apreciază

  4. ah, eu, eu te-am ‘amenintat’ cu necitirea 🙂

    sa stii ca si eu am inceput cumva blogul cathartico-ceva, nu mai stiu exact de ce am inceput eu sa ma dau pe blog, m-am schimbat (cred) in ce scriu de-a lungul anilor, insa a ramas autenticul, asa ca sa nu ma iei in serios, stii ca am semi-glumit, personal, acum, ce ma face sa citesc in continuare un blog e fix asta, autenticul
    pana la urma asta e casa ta, in spatiul public. si asta ma face sa te citesc.

    eu de ceva vreme nu mai simt nevoia sa comunic daca nu am ceva pozitiv de comunicat, si asta se rasfrange in prieteniile mele (am facut pauza de o luna in corespondenta cu o persoana f draga, din fericire, m-a inteles), dar e parte din noua mea alambicata identitate. sunt intr-o perioada de redefinire si acomodare.
    olandezii nu se vaita, au un fel al lor de a verbaliza pe loc nemultumirile si frustrarile si se descarca asa, experimentez si eu si functioneaza si efectiv ma descarc pe loc, nu mai port bagajul…

    dar sa stii ca tot cred ca romanii sunt un popor trist. da, facem haz de necaz si iesim la mal cum nici unii altii n-ar putea, dar suntem tristi. ti-am mai zis eu, e in spate o istorie de oprimare si greutati, dar si mentalitatea mioritica… i-am povestit sefului meu olandez cum e cu Miorita, seful meu e destupat si cult, i-a luat ceva sa proceseze semnificatia, dupa care ne-am amuzat si ne-am inteles reciproc 😀

    eu daca as trai in Romania acum as pleca. daca ar trebui sa raman, as alege sa aleg mereu partea plina a paharului si sa inteleg ca nu-mi pot schimba decat universul personal… da, sunt mica si egoista, stiu, dar asa m-a rascolit si articolul tau cu scolile perfecte… n-o sa mai scriu despre cum e scoala noastra aici, fara teme, fara-fara-fara, despre ce relatie avem noi cu scoala, efectiv le pasa de copilul asta si facem echipa… si daca ar trebui sa spal pe jos ca sa raman aici sa-si termine copilul asta studiile, as face-o fara nici o secunda de regret…

    Apreciat de 1 persoană

    • Da, de la „amenintarea” ta am inceput sa ma gandesc daca e corect sau nu ceea ce fac 🙂 Am promis un blog cald si vesel, cu povestiri scurte, dar muncite si, iata, ajung sa imi public toate supararile. Eu am inca absurdul vis sa pot schimba lumea. Care scade invers proportional cu dezamagirile si depresia mea, dar inca nu a disparut complet. Blogul a devenit vocea mea mult mai ascultata decat daca as predica in curtea scolii, asa ca… il voi mai folosi incercand sa trezesc constiinte, m-am hotarat.
      Iar cand voi ajunge la limita cu toate, imi caut si eu un post de spalator de vase in Olanda. Ca pe jos nu imi place sa spal 🙂

      Apreciază

      • Metaforizam intens, stii si tu
        Lumea o poti schimba! De asta imi si esti draga.
        Mie imi lipseste energia, am zis, eu in universul meu stramt, norocul ma petrece. ..
        Am trait atatia ani in acelasi oras si nu ne-am cunoscut ☺
        Tare mi-ar placea sa bem o cafea amandoua

        Apreciat de 1 persoană

        • Multumesc. Ma cam coplesesti, asa…
          Timp de o cafea s-o mai gasi vreodata, zic eu. Lumea a devenit tare mica in ziua de azi. Desi, sa stii ca sunt mai simpatica atunci cand scriu decat in the real life 🙂

          Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s