Cartea Cărţilor

Problema fiică-mii cu cititul nu s-a rezolvat încă. Mai ştiţi cum mă plângeam că nu pare deloc atrasă de cărţi, aşa cum am fost eu, că refuză cu încăpăţânare să citească singură şi chiar că preferă să îşi imagineze ce scrie undeva decât să descopere, citind, adevăratele înţelesuri? Am rugat-o, am ameninţat-o, am şantajat-o. Am folosit tertipuri, tentând-o să citească o carte întreagă după ce i-am povestit un pic din conţinutul ei atrăgător. I-am cumpărat doar cărţi ilustrate pe gustul ei. Şi i-am lipit pe perete, deasupra patului, un tablou cu sloganul „Un copil care citeşte va fi un adult care gândeşte.” Nimic nu a funcţionat. Luna nu citeşte.

E drept, a avut o tentativă, înainte de Crăciun. Era spre seară când şi-a luat o carte din biblioteca ei, întrebându-mă dacă are voie să se ducă în pat să citească. După un moment (lung) de stupoare, am rugat-o să nu se mai joace cu inima mea. Am râs amândouă – ea bucuroasă că a înţeles gluma, eu bucuroasă că o vedeam cu o carte în mână. Şi s-a dus la citit. Dar nu pentru multă vreme, deoarece s-a întors repede la mine, în birou:

– Îmi dai un semn de carte?

I-am indicat raftul pe care se află o grămadă de semne de carte, a luat unul, după ceea ce a părut a fi o alegere tare dificilă, şi a plecat. Dar s-a întors imediat:

– Mi-a venit o idee: iau mai multe cărţi şi citesc dintr-una o pagină. Apoi pun semnul de carte şi citesc din alta o pagină, pun semnul şi tot aşa.

M-am dezumflat. Sperasem să citească pe bune. Dar nu am îndrăznit să critic nimic, de teamă să nu lase cartea (sau cărţile) din mână. După câteva minute, şi-a dat şi singură seama că era o tâmpenie şi s-a axat pe o singură carte. O auzeam din bucătărie cât de mândră îmi spunea că a mai citit o pagină, şi încă una, şi încă una… Când am ajuns la ea, în dormitor, îi sclipeau ochişorii de bucuria că îmi făcea mie una:

– M-am hotărât: de acum, încep să am o pasiune pentru cărţi!

N-a citit decât o seară, aş putea parafraza amar. Apoi i-a abandonat şi pe iepuraşii lui Beatrix Potter, şi pe cel prieten cu ariciul din cărţile lui Paul Stewart, şi pe Charlotte, păianjenul înţelept (noi avem versiunea de la Rao, dar nu v-o recomand, pentru că e plină de greşeli), şi pe amuzantul cuplu de broscuţe al lui Arnold Lobel… Doar semnele care se mai văd între paginile acelor cărţi au rămas mărturie fulgurantei pasiuni pentru citit, născută într-o seară, pe la şapte ani şi moartă tot atunci, a fetiţei mele.

Şi iar mi-am pierdut speranţa.

Dar adineauri mi-am regăsit-o: am aflat soluţia pentru a o atrage pe Luna să citească. Mi-a spus-o chiar ea, din senin, aşa cum se întâmplă majoritatea covârşitoare a revelaţiilor vieţii:

– Mama, ştiu ce vreau să îmi iei de ziua mea.

– Ia spune!, m-am resemnat eu să o îndemn, mai ales că ziua ei e hăt, departe, peste aproape un an.

– Ori mă duceţi la Borsec, la cascadă, să îmi umplu toate sticluţele mele cu apă şi să beau cât vreau eu, ori îmi luaţi o carte ca a lui Buster.

Aia cu Borsecul ştiam de unde i se trage. Am fost la Tg. Ocna în vacanţa de iarnă şi i-am arătat pe hartă cât de aproape suntem de locul de unde se extrage apa minerală pe care o bem noi, aproape exclusiv. Dar jur că i-am povestit despre nişte izvoare, şi nu despre o ditamai cascada. În schimb, nu ştiam cine e Buster, deci am întrebat-o:

– Cine e Buster?

– Iepuraşul ăla din Arthur (n.a. serial de desene animate de la televizor) care citeşte toooot timpul: şi când mănâncă, şi la şcoală, şi când merge – tot timpul. Vreau şi eu o carte fascinantă ca aia, să îmi vină să citesc.

Deci, dragi cititori, ajutaţi-mă! Unde găsesc acea carte fascinantă pe care să nu o mai poată lăsa din mână Luna? Fac precizarea că fetiţa mea are doar şapte ani. Nu de alta, dar ca să ştiţi că e nevoie de magie, drăgălăşenie, mister, dragoste şi prietenie, pufoşenii, morală sănătoasă, să fie ilustrată în culori calde şi scrisă, eventual, în versuri, cu umor… Cartea Cărţilor, ce mai!