Cum stă treaba, de fapt, cu şcolile „bune”

Ştiu un băieţel care a schimbat trei învăţători până în clasa a treia. Cel mai mult i-a plăcut de domnul acela bătrân, pensionar de multă vreme, care s-a întors la şcoală special pentru ei, când nu s-a găsit nici un alt doritor pentru post. Avea multe cărţi şi le dădea şi lor, să citească. Pe învăţătoarea de acum nu o prea văd pe la şcoală. Are mai mereu treburi importante, ba la inspectorat, ba la judeţ, ba la… Pentru că ea nu este doar învăţătoare la clasele primare (mai multe deodată, că şcoala e mică şi se comasează), ci este şi directoarea şcolii. A fost promovată în acea poziţie după ce preotul din sat – persoană influentă şi însurată – a făcut o pasiune pentru ea. Înainte, era doar femeia de serviciu a aceleiaşi şcoli.

Aceasta este o şcoală proastă, evident. Ea poate fi găsită, cu mici variaţiuni, în marea majoritate a localităţilor rurale din România. Opusul ei ar trebui să fie şcoala bună, aflată, de obicei, prin centrul oraşelor mai mari. Dar oare este chiar aşa?

Într-o şcoală „bună”, există doar o învăţătoare, două, „bune” pe serie. La restul nu se înghesuie nimeni. Toată lumea din cartier cunoaşte numele învăţătoarelor „bune” şi, eventual, pe cineva prin care se poate ajunge în clasele lor. Învăţătoarele „bune” sunt, de multe ori, nişte doamne în vârstă, educate după modelul comunist, cu abordări pedagogice prăfuite şi rizibile pe alocuri, care şi-au clădit reputaţia pe numărul de copilaşi cuminţi şi ascultători care obţin rezultate bune la concursurile şcolare. Roboţeii. Clasele învăţătoarelor „bune” depăşesc întotdeauna numărul de elevi maxim admis de lege. Cu mult. Iar părinţii care ajung acolo cotizează la greu. La presiunea mămicilor semidocte şi ambiţioase, cu afaceri mai mici sau mai mari, care înţeleg să compenseze cu bani lipsa lor din viaţa copiilor sau nepriceperea în a-i educa frumos, fondul clasei devine uriaş, serbările copiilor, costisitoare, iar cadourile pentru doamna, scumpe.

La restul claselor sunt învăţători ori slabi, ori noi în şcoală. Cei slabi sunt cunoscuţi de ani şi ani, unii au fost chiar recuzaţi de către părinţi, în trecut, alţii au un lung istoric de eşecuri şi incidente, pe care cadrele didactice şi părinţii mai vechi în şcoală îl cunosc foarte bine. Dar sistemul nu ştie (sau nu vrea) să penalizeze contra-performanţa, aşa că astfel de învăţători rămân la nesfârşit în şcoală, ca să mai strice nişte minţi în formare şi să mai rănească nişte sufleţele proaspete. Cam la fel cu medicii care ucid din neglijenţă un bebeluş, doi, trei, iar spitalul le ia 10 % din salariul (oficial) pe trei luni. O dată, de două ori, de trei ori. De fiecare dată.

La învăţătorii noi, e o loterie. Cu cât e şcoala mai aglomerată, cu atât numărul lor creşte. Dar şansa de a da peste unul bun scade, în mod paradoxal: cantitate multă, calitate puţină – principiu valabil şi pentru educaţia care li se dă copiilor. Tot loterie e să nu nimereşti o învăţătoare în prag de a-şi fonda o familie. Când lucrul acesta se întâmplă, învăţătoarea intră în concediu de maternitate şi e puţin probabil să se mai întoarcă până termină copilul clasele primare. În locul ei vine, de urgenţă, ori o suplinitoare, ori o pensionară.

Indiferent de situaţie, şcoala „bună” îşi apără personalul şi nu dă doi bani pe dorinţele copiilor sau pe criticile părinţilor. Ar fi o mare ruşine să recunoască vreo greşeală, să creadă mărturia vreunui copil nevinovat sau să îşi îmbunătăţească serviciile la sugestia vreunui părinte. Şcoala „bună” îşi e auto-suficientă, ce nevoie mai are ea de progres, când, iată, părinţii dau năvală să îşi înscrie plozii la ea?

De atâta năvală, şcoala „bună” devine rapid supra-aglomerată. Toate clasele ajung să aibă mai mult de 30 de copii, pe care nici un cadru didactic nu reuşeşte să îi ţină în frâu. Sunt copiii de azi, cei crescuţi acasă fără reguli, limite şi sancţiuni. Copiii cărora nimeni nu îndrăzneşte să le aplice aşa ceva nici la şcoală, dar la care se ţipă. Se ţipă la greu în şcolile „bune”. De parcă ţipatul nu ar fi o formă de agresiune faţă de copii…

Se practică şi alte metode de agresiune într-o şcoală „bună”, mult mai subtile decât un luat de ciuf cinstit sau o palmă la fund. Copiii sunt etichetaţi, ameninţaţi, jigniţi, mereu comparaţi cu cei mai isteţi decât ei, cadorisiţi cu buline negre şi cu calificative greu de explicat altfel decât subiectiv. Colţul clasei e tocit de atâta folosinţă. Uneori mai cade şi câte o carte în capul vreunuia mai perseverent în a deranja orele. „Şi-o merită”, zic la unison învăţătoarele şi colegii amărâtului. În timp, rezistenţa la ameninţări a copiilor creşte până la nesimţire, iar rezistenţa la critici scade până la criza de nervi. Zero dezvoltare personală, zero model de viaţă: educaţie pentru eşec.

Din cauza numărului mare de clase, se transformă în săli de curs toate încăperile şcolii: laboratoarele, biblioteca şi cancelaria. Elevii sunt înghesuiţi în spaţii improprii, fără acces la dotările fostelor laboratoare. Profesorii sunt şi ei frustraţi de lipsa unui spaţiu al lor. Se face şcoală în trei schimburi, total împotriva legilor firii şi a ceasurilor biologice.

Orele de sport se ţin la comun, în singura sală disponibilă, împreună cu alte două, trei sau chiar patru clase. Copiii sunt mulţi, sala e numai una, toţi ţipă, profesorii nu se fac auziţi, copiii se lovesc. Multe accidente se întâmplă la orele de sport. Şi pe multe dintre ele nici măcar nu le observă profesorii. E mai greu, când sunt cu ochii numai în telefon în timpul orelor. Da, da, la o şcoală „bună”!

Nici de vreo festivitate nu poate fi vorba, pentru că nu există suficient spaţiu pentru o deschidere sau închidere de an. Diplomele copiilor se dau în cadrul unor evenimente private, organizate în afara şcolii, pe banii părinţilor. La fel şi cadourile de Crăciun, la clasele unde părinţii cad de acord să ţină astfel de serbări.

Apropo de diplome, şcolile „bune” sunt ahtiate după ele. Îndopaţi cu teme, încă de la clasa pregătitoare (deşi legea interzice), copiii ajung în gimnaziu sătui de obligaţii, obosiţi de şcoală şi porniţi împotriva tuturor adulţilor. Dar sunt buni la matematică, trebuie să recunoaştem. Au participat, doar, la toate concursurile de matematică ce s-au inventat vreodată, fie ele gratuite sau nu, începând tot din clasa pregătitoare, când nu erau pregătiţi emoţional pentru teribila presiune pusă pe umerii lor mici. Numai aşa vor avea şansa de a intra la un liceu „bun”, în care să înveţe şi mai multă matematică, să colecţioneze şi mai multe diplome şi să urască şi mai tare sistemul. Eventual, să se şi târască în genunchi.

În concluzie, nu există şcoală bună. Există doar şcoli considerate bune, după criterii absconse, pe care nimeni nu ar şti să ţi le explice, dar toţi se înghesuie să se înscrie la ele, cu vize de flotant cumpărate şi minciuni declarate în acte. Şcoli „bune”.

Şi mai există omul potrivit la locul potrivit: dascălul care să îţi facă copilul să iubească şcoala, să îi descopere înclinaţia nativă şi să considere suveran interesul lui de a ajunge un adult împăcat cu viaţa. Nu trebuie să încalci legea pentru a-l găsi, nici să baţi jumătate de Bucureşti, la ore de vârf, pentru a te bloca în ambuteiajul de pe străduţa şcolii „bune”, risipind ore preţioase din viaţa ta şi a copiilor tăi. Ai putea avea surpriza să-l găseşti în mica şcoală de la colţul străzii tale, ia încearcă! Deşi eu nu ştiu dacă am avut norocul ăsta: sunt arondată la o şcoală „bună”.

Anunțuri

26 de gânduri despre „Cum stă treaba, de fapt, cu şcolile „bune”

  1. Ar trebui să mai știți ca inspectoratele școlare obliga la clase de 30 de elevi în loc să permită clase mai puțin numeroase și să permită învățătorilor tineri să pătrundă în sistem.Dorim metode moderne,învățământ raportat la standardele moderne de afară dar se prefera pensionării în sistem.

    Apreciat de 1 persoană

    • Din ce am observat, clasele numeroase nu sperie pe nimeni din invatamant. Se rememoreaza cu nostalgie vremurile in care erau clase de 39 de copii si, iata, am invatat carte. Ei bine, eu nu cred ca am invatat carte. Dovada esecului acelui tip de invatamant este insasi societatea in care traim, si in care la putere sunt elevii mult-laudatului invatamant de dinainte de Revolutie.
      Ca sa revin la comentariul dv., pot sa inteleg ca nu exista spatiu suficient pt mai multe clase, cu mai putini elevi. In schimb, ceea ce s-ar putea face, ar fi sa existe ajutoare la clasa, un supraveghetor, un invatator-asistent, ceva, care sa asigure linistea si sa ii ajute pe copiii care au dificultati de intelegere. Asa cum exista prin alte tari. Doar ca la noi profesorii refuza o prezentza adulta la orele lor. Nu e greu de imaginat de ce…

      Apreciază

  2. Foarte bun articol! Presiunea prea mare pusă pe elevi încă de timpuriu, precum și învățătorii iar mai apoi profesorii care nu tind decât să se țină de programă și să-și facă norma…fără a preda într-un stil practic, carismatic, creativ sunt o problemă serioasă a sistemului din învățământul actual, însă nu doar în România ci și în alte state europene.

    Apreciat de 1 persoană

    • Anul trecut, scoala a propus patru clase. A trebuit sa faca noua, in urma inscrierilor. Noi suntem la ultima clasa, desi locuim la doua sute de metri de scoala. Dar e drept ca nici nu m-am inghesuit la primele, care sunt cele mai cautate 😉

      Apreciază

    • Am scris bazandu-ma pe experienta proprie si pe relatarile unor prieteni cu copii la alte scoli cu pretentii. Coroborat cu articole asemanatoare si stiri din presa, dezastrul pare incredibil de mare, intr-adevar. Dar cred cu tarie ca asa este.
      Intr-o buna zi, voi povesti experienta noastra teribil de trista de anul trecut. Am fost singura care a indraznit sa se ia in piept cu invatatoarea, desi multi parinti erau nemultumiti de derapajele ei. Acum le-a ajuns si altora la os si imi spun ca am avut dreptate. Dar tot nu au curaj sa vorbeasca, de teama repercusiunilor asupra copiilor lor.
      De aceea nu auzim mai des despre astfel de lucruri, pentru ca oamenilor le e teama sa vorbeasca. Si nu pentru ca ele nu ar exista.

      Apreciază

    • M-am tot intrebat de ce imi suna cunoscut numele blogului dv., dar nu am avut timp sa verific pana adineauri. Il descoperisem anul trecut si este trecut in link-urile mele favorite. Este un exemplu minunat pentru alti invatatori si o dovada ca se poate face scoala si prin joaca, si logic, si placut… Mie mi-a alimentat tristetea, prin comparatie cu ce se intampla la noi in clasa.
      Felicitari pentru ceea ce faceti si pentru ca va daruiti timpul si priceperea pe acel blog!

      Apreciază

    • Imi place cum suna! 🙂 As adauga „si dascali cu har”, pentru ca ei inca exista, doar ca sunt mai putini decat ceilalti.
      E o parere mai optimista decat cea auzita anul trecut, de la o mamica mai veche in scoala, pe cand ma plangeam de ceea ce am gasit in scoala noastra „buna”: „Pai e buna doar pentru ca dau parintii bani la greu, ca sa o tina asa!”

      Apreciază

  3. Ați făcut o lista de probleme observate de părinții generației actuale de elevi. Soluții aveți?
    Să ne plângem, suntem toți în stare, dar mulțumiri avem?
    Contribuția financiară despre care faceți vorbire este direct în înzestrarea cu materiale la clasă sau vorbiți de investiția părinților în educația dincolo de porțile școlii? (nu mă refer la meditații, ci la activități extrașcolare: sport, balet, pictură, participarea la cercurile GRATUITE de la Palatul Copiilor…)
    Această generație de părinți reprezintă EȘECUL educației!
    Cum să îți permiți să spui unei profesoare/învățătoare că nu ai încredere în ea pentru că în urmatorii 5 ani poate se mărită și face copii? Cadrele didactice trebuie să își programeze până și asta?
    Cum să te apuci să ”faci rost” de mutație pe CI ca să obligi o școală să înmatriculeze copilul tău și mai ales cum, apoi, să reproșezi aceleiași instituții că face clase aglomerate?
    Cum să faci TRAFIC DE INFLUENȚĂ pentru a convinge o învățătoare sau directorul școlii ca vrei ca fiul/fiica ta să fie într-o anumită clasă, fără să îți pese că același lucru îl mai fac încă 30-40 de părinți , pentru ca apoi să te revolți că sunt prea mulți și cum își permit unii să facă așa ceva?

    Când o să înțelegeți că profesorii merită încrederea voastră și că știu ce au de făcut?
    Cât de TÂMPIȚI îî credeți pe TOȚI profesorii români spunând că NUMAI VOI, ca părinți, știți ce e mai bine pentru elevi?
    Oare nimeni nu vrea să gândească corect?

    EU, profesorul, îmi doresc succesul elevului meu nu pentru că mâine cîștig ceva cu diplomele lui pe la concursuri, nu pentru că îmi atrag ”simpatia ” voastră, a părinților, sau pentru vre-o răsplată materiale imediată, ci pentru că ELEVUL meu este cel care, peste 12-15 ani va trebui să aibă o afacere de succes, să fie bogat, inteligent, rafinat, EUROPEAN și cât se poate de fericit și să facă societatea românească să prospere și eu să pot trăi o bătrînețe liniștită, ca și voi, părinții lor.

    Voi investiți, ca părinți, în educația copilului, nu ca să-l alintați și să-l cocoloșiți, ci din același motiv ca al cadrului didactic- România de mâine!
    …. cel puțin, eu așa sper.

    Apreciază

    • Dragă Olly,
      Comentariul dv. îmi pare un QED al celor afirmate de mine în articol. Nesemnând cu numele adevărat, îmi confirmaţi că lipsa asumării responsabilităţii este o răspândită şi nocivă meteahnă de-a românului. În special a angajatului la Stat, care nu dă niciodată socoteală pentru ceea ce face. Iar acel „vre-o” agramat m-a durut, mai ales venind din partea cuiva care spune că e profesor.
      Nici măcar nu aţi înţeles ce am scris, dar vă grăbiţi să criticaţi. Fondul clasei este pentru şcoală, nicidecum pentru activităţi extraşcolare şi gratuite, pe deasupra. Dar asta o ştiţi foarte bine. Ce nu ştiţi este, poate, că din acest fond se cumpără, în unele şcoli, coşuri de gunoi neapărat cu floricele, pentru că aşa doreşte învăţătoarea, şi video-proiectoare folosite de trei ori pe an, printre altele pentru „educaţie” muzicală cu clipuri de-ale lui Connect-R. Nu îmi plac părinţii care comit ilegalităţi pentru a-şi înscrie părinţii la altă şcoală pentru că, astfel, am ajuns în situaţia ca şcoala la care suntem noi arondaţi să devină prea aglomerată pentru a mai funcţiona eficient. Şi îmi pare rău dacă a reieşit că le critic pe tinerele învăţătoare pentru că decid să facă copii. Nici pe departe nu mi-aş permite aşa ceva. Am vrut doar să spun că, şi la o şcoală „bună”, te poţi trezi oricând cu o suplinitoare sau pensionară, pentru că nu se găseşte nimic altceva disponibil în astfel de cazuri.
      Da, soluţii am. Şi le-am propus şcolii. Erau simple şi gratuite. Nu au fost luate în seamă. Am vorbit în articol despre auto-suficienţa şcolii. E mai uşor să pozăm în victime decât să acceptăm că am greşit şi să lucrăm pentru îmbunătăţirea situaţiei.
      Aceste soluţii ale mele nu au fost visate într-o noapte sau inventate la o cafea. Ele se bazează pe bun simţ, experienţă de viaţă şi, culmea tupeului, pe principii pedagogice de bază. Nu aş fi criticat niciodată sistemul dacă nu aş fi avut, printre altele, pregătire în educaţie. Aşa cum nu voi comenta niciodată în contradictoriu pe un site de reţete – eu fiind o amatoare în ale bucătăritului. Dar am studiat serios Psihologia Educaţiei, iar diploma de şef de promoţie confirmă că am şi înţeles ce am studiat.
      Fetiţa mea este departe de a fi cocoloşită şi deocamdată sunt mândră de ea. Mai ales că a fost principala victimă a demersurilor mele – ea, care nu a avut nici cea mai mică problemă personală la şcoală. Doar că, atunci când îmi povesteşte ce se întâmplă în clasă (şi îmi povesteşte TOT), mă simt copleşită de amploarea dezastrului. Sunt încălcate sistematic cele mai simple principii pedagogice şi sunt abuzaţi la fel de sistematic copiii. Iar eu ştiu că aceasta este reţeta unui dezastru şi mai mare, în viitor. Aş putea să îmi văd liniştită de educaţia propriului copil, dar ştiu că nu va trăi într-un turn de fildeş, ci alături de colegii ei. Am luciditatea de a realiza că, pentru a-i fi bine fetiţei mele, trebuie să le fie bine tuturor. Dar nici asta nu este o caracteristică prea des întâlnită la români, aşa că sunt singură în lupta mea. La noi este, de obicei, invers, pe principiul „să moară capra vecinului”.
      Am multe de povestit şi o voi mai face, în alte articole pe această temă, a degringoladei din Şcoala românească. Vă aştept oricând cu comentarii, pentru că, iată, nu fac decât să-mi confirme că am dreptate. La fel cum mi-au confirmat deja mulţi cititori zilele acestea, spunându-mi că recunosc în descrierea mea şcoala pe care au absolvit-o ei sau la care studiază copiii lor. Nici părinţii nu sunt tâmpiţi, doamnă/domnule profesor Olly, ci doar temători. Dar teama se va vindeca la un moment dat…

      Apreciat de 1 persoană

  4. Imi place foarte mult articolul. As vrea sa adaug faptul ca in general copiii sunt influentati mult si de colectiv, de colegi. Daca se intmpla sa nimereasca al tau copil intr-o clasa in care mojatitatea copiilor au limbaj neadecvat, sunt violenti sau provin din familii care ofera copillui totul din punct de vedere material dar nu au timp de educatie, este posibil sa observi schimbari neasteptate in comportamentul copilului tau. Este foarte important invatatorul dar in acelasi timp si colectivul clasei precum si dotarile din scoala.

    Apreciază

    • Asa e, si anturajul e important. Dar am observat ca, la sase-sapte ani, cat au copiii cand incep scoala, sunt inca draguti si usor de modelat. Tocmai de aceea e atat de importanta atitudinea dascalilor lor: copiii au nevoie de modele si sunt intr-o perioada de mimetism frenetic. Dar foarte putini isi dau seama de cat de important este acest prim contact cu scoala si trateaza cu o mare indiferentza struto-camila asta de clasa pregatitoare.

      Apreciază

  5. Un subiect foarte interesant si pe placul meu.
    Aud mereu ca profesorii sunt slabi,… pai cum ati vrea sa fie?
    Problema nu este in scoala, trebuie cautata in alta parte.
    Daca vrei ca un domeniu, oricare ar fi el, sa mearga bine, fa in asa fel incat sa intre in sistem oameni bine selectati si motivati. Adica oameni bine platiti.
    Intr-o astfel de situatie, putem avea si pretentii, altfel sunt vorbe in vant.
    Totul este bla, bla.
    Ce semanam aia culegem!
    Profesorii sunt slabi, pentru ca numai astia intra in sistem, pentru ca numai astia accepta salariul pe care il primesc.
    Atata timp cat ne uitam in jur pentru a cauta vinovatii, rezultatul este zero, avem o simpla zbatere inutila.
    Vinovatii sunt mult mai sus!
    Cat timp cautam vinovatii la nivelul asta suntem sortiti ”esecelor”.

    Apreciază

    • Asa e. E un cerc vicios. Cei care ne conduc acum sunt rezultatul unei educatii deficitare, desi mult laudate: Educatia comunista. Au intretinut un sistem gresit si se opun inca reformei. Fara aceasta reforma (o revolutie ne-ar trebui, de fapt) in Educatie, nu se va imbunatati nimic. Si inca una in Biserica noastra. Pentru ca, la urma urmei, exista o lipsa mare de moralitate care sta la baza comportamentelor daunatoare. Iar Biserica noastra nu a facut decat sa o adanceasca, prin modelele pe care le-a oferit oamenilor.

      Apreciază

  6. Pingback: Pe scurt şi la grămădă, despre bebeluşi, cărniţă şi rezultatele la simularea evaluării naţionale într-o şcoală „bună” | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s