Puseuri de talent şi tensiune

Azi începe un nou sezon din România talent – emisiune la care ne uităm de anul trecut trecut. Tradus din limba luneză, s-ar zice că ne uităm de doi ani la Românii au talent. Fiică-mii îi place să vadă oameni făcând lucruri ieşite din comun, aşa că fac şi eu efortul de a suporta comentariile unui juriu mai puţin agreabil de la an la an. Şi stau cu telecomanda în mână, pentru eventualitatea în care se mai apucă vreunu’ să mănânce sticlă sau să-şi bată cuie-n cap live. Sau vreuna să se mai tăvălească prin făină, ca anul trecut. I-a plăcut mult Lunei numărul acela. Evident, din cu totul alte motive decât tuturor telespectatorilor bărbaţi care au primit bonus, la sfârşit, şi un lins pe umăr de la Mihaela Rădulescu. Pe umărul fetei cu făina.

La prima ediţie pe care a văzut-o, Luna era doar spectator pasiv şi uimit. Foarte tare a impresionat-o o trupă de băieţi musculoşi care făceau nişte minunate acrobaţii la bară:

– Wow! Dacă ar face nişte fete chestia asta, ar avea muşchi în ţâţe!, a comentat ea admirativ.

Anul următor, a prins curaj. Începuse nu demult să cânte cât de cât corect şi îmi dădea concerte zilnic, aşteptând felicitări şi punctaje de parcă eram juriile reunite ale tuturor ţărilor votante la Eurovision. Când a văzut că primeşte din ce în ce mai multe puncte, s-a hotărât:

– Mama, la următoarea repriză Romania talent mă duci şi pe mine?

– … (aşa răspund eu când nu vreau nici să îi retez speranţele, dar nici să-i încurajez utopiile).

– Vreau şi eu să le cânt o poezie! Aia cu primăvara, poate!

Nu i-am zis „nu”. Era mult prea fericită ca să îi opresc avântul. În plus, un hip-hop pe versuri de Coşbuc, ar putea ieşi ceva interesant, totuşi…

De câteva luni încoace, şi-a schimbat, însă, planurile. Proiectează un număr complex, cu care să meargă la sigur spre premiul cel mare. Nu voi dezvălui aici tot programul, de teama concurenţei, dar atât vă spun: va fi cu baloane, apoi cu dresaj canin şi, cireaşa de pe tort, cu sărituri la plasă. Singura necunoscută este cu care dintre câini să participe. Labradorul de la Giurgiu ştie deja să răspundă la comenzi gen „Şezi” şi „Dă laba”, dar nu poate fi ţinut de nimeni în lesă – are cincizeci de kile şi, după comportament, pare să se creadă pui de pisică. Mai uşor de manipulat ar fi Jack Russell-ul de la Bucureşti, dar cu siguranţă că va rămâne doar un vis frumos intenţia Lunei de a-l învăţa refuzul de hrană. Cum să convingi un căţel alergic să nu mănânce ceva pus ostentativ în faţa lui, când el e ţinut pe dietă aproximativ de când mama l-a făcut?

Deci presimt o perioadă mai grea în viitorul apropiat. Copilul va urmări atent emisiunea, în căutare de idei pentru viitorul ei număr, pe care va şi încerca să le pună în practică. Ştiu asta şi sunt oarecum resemnată. Mi-e teamă doar să nu vrea să mă includă şi pe mine în antrenamentele ei. Mi-a ajuns deja jocul de rol pe care mi l-a impus aseară, în bucătărie:

– Mama, vreau să facem împreună ca în reclama aia.

– Care reclamă?

– Ai să vezi. Eu te întreb „Mucişor, s-a-ntâmplat ceva?”, iar tu îmi răspunzi „Sunt cu maşina la… spălătorie.” Atât.

A durat mult. Mai întâi, a trebuit să mă obişnuiesc să nu mor de râs la auzul lui „Mucişor”. I-am spus că e „Mâţişor”, de fapt, dar nu m-a crezut şi a ţinut-o pe a ei. Apoi nu-mi ieşea intonaţia la puncte-puncte. Cică nu era suficient suspans. Când am reuşit să o mulţumesc, până la urmă, pe exigenta regizoare, a încheiat victorioasă textul reclamei, cu cel mai teatral ton din dotare:

– Soţul tău suferă de pampitaţii? Vindecă-l sigur. Cu Aspacardil.

Aspacardil să fie! Voi avea, probabil, nevoie, în lunile următoare.

Anunțuri

9 gânduri despre „Puseuri de talent şi tensiune

  1. Da, chiar ca m-am amuzat cu ”luneza” voastra!
    Sper sa ne invatati si pe noi cat mai multe cuvinte.
    Sper ca nu va dori sa-i montezi vreo bara pentru a-i creste sanii cat mai repede. La fetite este o preocupare constanta pe masura ce cresc.
    O asigur ca mult mai repede i s-ar dezvolta pectoralii daca ar face flotari.
    Asa ca nu va trebuie nicio bara!
    In rest, mult succes privind jurizarea zilnica si antrenarea ta in spectacolul ce va fi.
    Il astept!
    Apreciez pozitiv comentariile din inceputul articolului. Nu apreciez femeile care vor sa arate ca barbatii si nici barbatii care vor sa arate ca femeile.

    Apreciază

    • Exista o tendinta de uniformizare printre tinerii de azi pe care eu, una, nu o inteleg. Nu imi aduc aminte sa fi vrut sa seman cu cineva cand eram mica. Dar fiica-mea vrea sa-si lase parul lung, de ex., desi nu ii sta bine, doar pt. ca asa il poarta toate pustoaicele de azi, parca sunt trase la indigo. Deci, ma astept sa isi doreasca sa-i creasca spectaculos si alte parti ale corpului…
      In schimb, este foarte sportiva. Face baschet si un pic de patinaj, a cerut (si primit) de ziua ei un spalier frumos colorat si este experta in flotari, le da clase baietilor la capitolul asta 🙂

      Apreciază

    • Ia sa ascult si eu mai atent, ca poate nu e „Mâţişor”, pana la urma! Gradina Domnului e mare si diminutive gasim cu nemiluita. Lunei, de ex., eu ii spun, din motive pe care nici eu nu le inteleg, „Pisicica” :-)))

      Apreciază

    • Stiu, am mai avut noi discutia asta. Eu sunt mare fan de concursuri de cultura generala si de muzica. Placerea mea vinovata la TV, ce sa-i fac? Am fost la Vrei sa fii miliardar, nu ratez nici un Eurovision, mi-am instalat antena satelit pentru a prinde si la Bucuresti posturile frantuzesti, care abundau in concursuri pe vremea cand faceam naveta la Paris, ma uit la Vocea Romaniei si inregistrez in paralel Factor X… In fine, ideea e ca Luna mi-a mostenit gena 🙂 Si atata vreme cat ma uit impreuna cu ea la televizor si convenim ce e de buna calitate si ce nu, mi se pare OK. Acum, de ex., moare de ras ca se chinuie unu’ sa cante death metal. Si zice „Mie nu-mi place”. Deci nu cred ca e vreun pericol 🙂

      Apreciat de 2 persoane

  2. „ar avea muşchi în ţâţe!” :))) mor de ras
    noi avem o emisiune din asta in care se duc parintii cu copiii si fac diverse intr-un soi de concurs, nu e de prost gust, dar cum si eu ma uit cu el mereu (ca daca nu esti pe faza sa-i explici ce si cum, nu stii cum ii vine ideea sa-si bata cuie in cap), trebuie sa gasesc motive sa nu ii dau sperante ca o sa las vreodata pe cineva sa ma proiecteze de pe o saltea intr-o piscina sau ca o sa bag mana intr-un borcan cu vietati miscatoare…

    Apreciază

  3. Pingback: Invitaţie la magie | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s