Dirigu’

Când am intrat la liceu eram un tip bun la matematică. O medie de peste 9 la treapta I mi-a asigurat un loc într-una din cele patru clase şi jumătate de mate-fizică de la liceul „Mihai Viteazul”. În URSS abia explodase Cernobîlul; la noi încă se făcea carte.

N-am avut emoţii când am aflat că vom avea un diriginte de matematică. Nu putea fi mai dur decât dom’ profesor State de la „generală”. Notele mici date de acesta erau infinit mai suportabile decât castanele şi urechelile administrate cu drag pentru neatenţie şi indisciplină. Eram călit. Aşa credeam.

Dar tipul care a intrat în clasă la prima oră în bătrânul liceu nu semăna deloc cu State. Era un ochelarist mai degrabă slăbuţ, cu un început de chelie şi hainele în neorânduială. Avea o voce puternică, dar n-a ridicat niciodată glasul la noi. Nici vorbă de „corecţii” fizice. Profesorul Mărculescu venea parcă dintr-un film, era arhetipul profesorului distrat. Uneori chiar purta ciorapi de diferite culori şi în mod frecvent era încheiat greşit la nasturi.

Multe lucruri erau extrem de simpatice la el. De exemplu felul în care i se abureau ochelarii la problemele mai complicate. Îşi freca ochelarii minute în şir cu ochii ţintă la tablă, timp în care murmurul din clasă creştea într-un vuiet nepăsător. Apoi cu o bătaie din palme făcea linişte şi ne scotea la tablă pentru a-l asista la demonstraţie. Îi plăcea să ne scoată la tablă şi să lucreze cu noi. Din fericire. Atunci când nu ne scotea la tablă, scria el însuşi… în spirală. Începea de undeva din mijlocul tablei uriaşe, apoi trecea în dreapta, până ajungea la margine, o lua în jos, apoi la stânga, pe deasupra şi în final umplea fiecare locşor găsit liber cu o „ultimă” formulă sau explicaţie. Dacă întârziai 10 minute la oră nu mai pricepeai nimic.

Alt moment în care i se abureau ochelarii era atunci când discuta despre fotbal. Nu mai ţin minte cu ce echipă ţinea, parcă era Dinamo, dar în zilele în care ne simţeam nepregătiţi sufleteşte pentru vreo lucrare, mai ales lunea, aveam câţiva colegi care îl „atacau” pe Mărculescu cu vreun comentariu din Sportul, prilej de discuţii şi controverse ce se prelungeau în timpul orei, mutându-i gândul de la lucrare. Se prindea la sfârşit cum l-am păcălit, dar nu se supăra şi pica de fiecare dată în plasă. Recuperam la dirigenţie.

Cel mai tare am reuşit să-i aburesc ochelarii atunci când am decis să mă abţin într-o şedinţă UTC pentru alegerea reprezentatului claselor a IX-a pe liceu. Abţinerea mea strica unanimitatea şi a trebuit să-mi justific votul în faţa tovarăşei Mincu, în timp ce domnul Mărculescu, cu ochelarii aburiţi, îmi făcea semn din spatele clasei să las de la mine şi să votez ca restul lumii. Am votat cum am vrut eu, un vot fără valoare, doar că i-am mai scos nişte peri albi bietului diriginte.

M-a recunoscut după vreo cinci ani de la absolvire, atunci când am venit să-mi fac practica pedagogică în anul V de facultate. M-a ţintit ca un pistolar şi mi-a spus „Mihu”, apoi mi-a întins mâna. N-a fost foarte impresionat că terminam Fizica, nu cred că se aştepta la altceva de la noi.

M-a învăţat matematică. La treapta a II-a am luat undeva peste 9.50 şi am rămas în cele trei clase de matematică-fizică. L-am pierdut pe el drept profesor în clasele XI-XII, dar nu l-am uitat niciodată. State, Mărculescu, şi doamna Teodor au fost profii de mate care m-au trimis în direcţia cea bună. Şi doamna învăţătoare Oprea, desigur.

Acum câteva săptămâni am aflat că Mărculescu încă predă la „Mişu” şi începusem să-i povestesc băiatului meu ce şansă extraordinară ar fi să-l aibă drept profesor peste vreo trei ani. Mi-am promis chiar că voi face tot posibilul pentru a ajunge (din nou) la clasa lui. Ieri însă am primit un mesaj ce mi-a amintit de un vers din Borges: „numai zeii pot să promită, pentru că zeii sunt nemuritori”. Profesorul Constantin Mărculescu s-a stins zilele trecute „în urma unei evoluţii galopante a unei maladii incurabile, descoperită, din păcate, prea târziu”.

Odihniţi-vă în pace, dom’ profesor…

Mihu,
Un elev recunoscător

 

Textul a fost preluat, cu acordul autorului, de aici.

E dedicat tuturor dascălilor adevăraţi, cei care rămân, iată, în amintirile recunoscătoare ale elevilor lor, mult timp după ce au plecat – elevii din şcoală, profesorii din lumea asta…

Anunțuri

6 gânduri despre „Dirigu’

  1. Frumos! Eu am avut profesori si buni si rai, si care iti ofereau o bruma de respect si care te tratau ca pe un nimeni. Dar nu pot spune ca am ramas in vreun fel traumatizata. Uneori mi se pare ca in ziua de azi dam prea mare importanta unor gesturi si apelative, cuvinte spuse la nervi sau la prostie, si le transformam in adevarate agregatoare de traume.

    Apreciază

  2. Vorbim de oameni de poveste,.. ei nu mai sunt de ceva vreme printre noi.
    Unii nu mai sunt pentru ca au ”plecat” din voia sortii, iar ceilalti pentru ca s-a schimbat sistemul.
    Cum batjocorim democratia de 26 de ani, de batjocora a devenit si invatamantul.
    La catedra ajung majoritatea nechematilor, aici este ultimul loc de munca pentru ei.
    Nu putem avea nici o asteptare de la niste oameni foarte slab retribuiti.
    Am vazut dese situatii in care parintii vin cu fel si fel de idei traznite, ei stiu mai bine ce trebuie sa faca profesorul.
    Nu neg ca sunt si cazuri, in care din cauza dascalului, elevii nu performeaza. In toate este o masura!
    In lumea de astazi, daca nu ai educatie, dar ai BMW X6, spui tu la profesor cum trebuie sa faca.

    Apreciază

    • Nu stiu daca e numai salariul mic de vina. Eu m-am gandit mult in ultima vreme daca nu ar fi bine sa intru in invatamant. Pregatire am mai mult decat necesara, stiu sa comunic cu copiii astfel incat sa ma placa, am supararea asta imensa pe sistem… Dar pe mine altceva ma tine departe de catedra: faptul ca nu m-as putea adapta niciodata acestui sistem. Nu as rezista sa fac acele lucruri birocratice, inutile si false, pe care sunt obligati profesorii sa le faca, in detrimentul lucrurilor cu adevarat importante pentru copii. Si da, am vazut si eu parinti care nu au caderea de a judeca actul pedagogic dandu-si cu parerea asupra acestuia. De obicei, acestia sunt cei care cer cat mai multe teme, concursuri, note si diplome pentru copiii lor, sperand ca acestia sa faca ce nu au facut ei: sa ajunga intelectuali. Din pacate, sansa sa ajunga robotei stresati si inadaptati este cu mult mai mare…

      Apreciat de 1 persoană

  3. De sistem nu putem fugi!
    Problema este, cum fac eu sa pot exista in aceste conditii?
    Va trebui sa faci un compromis. In orice situatie se face un compromis.
    Personal, consider ca vei fi un profesor foarte bun.
    Oricum, daca nu vrei tu, se vor gasi destui nechemati sa o faca.
    Nu este cazul sa scriu aici, dar daca ai stii cum se face promovarea pe post in universitati, te iei cu mainile de cap. Pe mine ma apuca greata!
    Bafta multa!

    Apreciază

    • Multumesc. Ma mai gandesc…
      Da, stiu cum stau lucrurile in universitati si asta ma descurajeaza si mai tare: daca sistemul e atat de putred, pana si de la nivelul universitar in sus (vezi doctoratele, cercetarea, Academia chiar), atunci cred ca nu mai e posibilitate de reparat.

      Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s