Bruxelles, oraşul pierdut

Am fost o singură dată la Bruxelles, pentru un weekend, în toamna lui 1997. Pe atunci lucram la Paris şi mi-a fost uşor să găsesc un autobuz care să mă ducă, în vreo trei-patru ore, dintr-o capitală în cealaltă. Am luat rata de Bruxelles, cum ar veni. Oraşul m-a dezamăgit de la prima vedere. Un amestec neinspirat de clădiri vechi, care nu aveau eleganţa somptuoasă a celor din Paris, Viena sau Budapesta, şi seci paralelipipede înalte, din sticlă şi metal, care nu erau nici măcar spectaculoase precum blocurile din La Défense-ul parizian. Multe, foarte multe gunoaie pe jos. Nu era chiar centrul oraşului, e drept, dar nici scuza de a fi o periferie îndepărtată nu o avea acea zonă gri pe care am traversat-o într-un tramvai decolorat, semănând stupefiant de bine cu rablele din Bucureştiul de atunci. Şi am mai regăsit ceva din oraşul meu de reşedinţă, ceva ce nu credeam că ar putea exista într-un loc mai „civilizat” decât România: gropile din asfalt. Erau atât de multe şi de mari încât, dintr-odată, nu mi-a mai fost jenă de fuşereala compatrioţilor mei Dorei. Iată că se putea şi la case mai mari.

Hotelul nu mi-l aduc aminte deloc. Presupun că măcar el se afla într-o periferie, deoarece am observat în jurul lui multe firme scrise în turcă – iar ăsta era un lucru demn de reţinut. Văzusem şi la Paris mulţi imigranţi, mai ales în banlieu-uri, dar densitatea celor din Bruxelles era impresionantă, nicidecum într-un sens bun. Îmi dădea o nelinişte greu de justificat raţional. Nu m-am simţit confortabil nici a doua zi, când am ieşit din hotel şi îmi părea că foarte mulţi ochi negri îmi judecau strâmteţea pantalonilor şi onduleurile bogate ale părului revărsat pe umeri. Dar mi-am schimbat curând starea de spirit. Ca orice turist serios, îmi propusesem să bifez într-o zi, cât aveam la dispoziţie, cele mai cunoscute atracţii ale oraşului. Aşa se face că am descoperit grădini luxuriante şi pagode strămutate de peste mări şi ţări, restaurante construite în atomi cât casa şi un centru vechi cum nu mai văzusem până atunci, destul de restrâns ca suprafaţă, dar înţesat cu delicii estetice şi gustative. Întâlneam, în sfârşit, clădirile seculare pe care mi le doream, cu detalii arhitectonice pretenţioase şi încântătoare, în care funcţionau comerţuri de vis precum ciocolaterile Leonidas şi gelateriile Häagen-Dazs. Vedeam, pentru prima dată, o paradă colorată în Piaţa Mare, în care m-am simţit, prin opoziţie cu măreţia ei, tare mică. În replică, Manneken Pis, pe care l-am căutat cu harta în mână, pe străduţe întortocheate, era dezamăgitor de mic, aşa cum stătea el cocoţat pe un zid şi tot făcea pipi spre trecători, de nişte sute de ani încoace.

Seara am cinat tot în centrul istoric, într-un restaurant aflat la etajul unei clădiri superbe pe dinafară. Mi s-a mai dus atunci din entuziasmul proaspăt căpătat: totul era decrepit pe dinăuntru, mirosul de mucegai era pregnant, iar spre sfârşitul mesei am avut parte şi de o altă paradă originală, a unor gândaci pe peretele de lângă masă. Cred că acela a fost momentul când am hotărât să mă îmbăt. Mâncasem deja, era prea târziu să mai refuz comanda pe motive de igienă şi, ca să trec peste îngrijorare, am plusat cu un pahar de vin peste cât puteam duce. N-a fost grav, la urma urmei pot număra pe degetele de la o mână situaţiile din viaţă în care m-am aflat „oficial” în stare de ebrietate, iar asta nu a fost una dintre ele. Doar am căpătat puţin din jemenfichisme-ul local al Băieţelului Pişăcios şi am încetat să-mi imaginez metropola gândăceilor de sub plita restaurantului în care tocmai mâncasem. A fost mai bine aşa.

Până a doua zi. Când m-am trezit cum altfel decât mahmură. Perspectiva drumului până la Paris, în autocar, cu greaţă, nu mă încânta deloc. Şi m-am pus atunci pe visat cu ochii deschişi, la delicateţuri de Mitic:

– Ce bună ar fi o ciorbă de burtă acum!…

Cu bagajul făcut, am ieşit la o ultimă plimbare, prin cartier, înainte de plecare. Luând străzile la pas, am văzut şi mai mulţi ochi negri judecători, şi mai multe firme turceşti, iar pe una dintre ele am descifrat cuvinte familiare şi plăcute ochiului meu de balcanic francofon şi înfometat: tchorba şi kiofte. Am intrat imediat; o cameră de vreo cincisprezece metri pătraţi, nu prea curată, cu două mese şi o tejghea în spatele căreia se prepara mâncarea şi se învârtea carnea rotisată:

– Ce fel de ciorbă aveţi?, l-am întrebat eu pe bucătar, în franceză.

– Aaaa, n-o să vă placă, m-a asigurat el. E o specialitate de la noi.

– Încercaţi-mă, l-am provocat eu zâmbind.

– Păi e făcută din… ştiţi… nu mai ştiu cum îi zice…, a dat el din colţ în colţ, arătând spre abdomenul lui supra-dimensionat.

– Tripes, cumva?, am încercat eu marea cu degetul, cu o sclipire de speranţă în suflet.

– Da! Asta e! Aţi mai mâncat?

Era mirat că unei domnişoare occidentale i-ar putea plăcea aşa ceva. L-am înştiinţat că nu sunt belgiancă şi am devorat porţia generoasă pe care mi-a pus-o în faţă. Era puţin diferită de ciorba de burtă de la noi, pentru că turcul folosea iaurt în loc de smântână. În rest, aceeaşi Mărie cu altă pălărie.

Nu am avut nici un regret că am plecat, pe drumul de întoarcere către Paris. Şi nici nu mi-am propus să mă întorc vreodată. Păstram două amintiri pregnante de acolo: acea drăguţă coincidenţă, când mi s-a îndeplinit în mod surprinzător o mică dorinţă improbabilă, şi roiala gândacilor de pe peretele restaurantului. Peste ani, Bruxelles mi s-a sedimentat în memorie ca o enclavă de frumos aparent, din ce în ce mai mică, roasă la suprafaţă de mareea periferiilor intolerante şi pe dedesubt de lumea încă invizibilă, pe atunci, a gândacilor.

Zilele acestea, gândacii au hotărât să iasă la vedere. Vor să ne dregem toţi ciorbele cu iaurt. Şi mi-e teamă de ziua în care smântâna va fi interzisă.

Anunțuri

4 gânduri despre „Bruxelles, oraşul pierdut

  1. imi place tare mult descrierea obiectiva pe care ai facut-o.
    Cred ca vrei sa spui ”restaurante construite în atomi cât casa”.
    Schisma dintre noi si lumea araba vine din urma cu aprox 1000 de ani. Vine de atunci cand unii s-au dus la ei si i-au inecat in sange, in numele Domnului.
    ”In numele Domnului” – o mare minciuna!
    Acum vad ca ii chemam la noi, sa se instaleze cat mai confortabil.
    Fluturam iresponsabil arme pe care nu le avem.
    Declamam belicos ca Romania este foarte tare si suntem pregatiti.
    Cred ca am innebunit daca facem asemenea declaratii.
    Mai nou le facem moschee!?
    Vor romanii asa ceva si eu nu stiu sau am primit ordin?
    Vom culege ce am semanat!

    Apreciază

    • Multumesc pentru observatia cu atomul, am corectat. Eu credeam ca Atomium reprezinta un atom urias si fiecare bula un electron, dar se pare ca e un cristal de fier, format din atomi.
      Sunt constienta ca europenii au fost la fel, daca nu si mai cruzi, de-a lungul istoriei, in razboaiele lor, religioase sau nu. Despre Inchizitie ce sa mai vorbim, suporta orice comparatie cu fundamentalismul islamic de azi. Doar ca Europa a reusit sa devina pasnica, sa traiasca civilizat si sa respinga excesele religioase – lucruri pe care majoritatea musulmanilor nu le-au realizat. Si de aceea cred ca trebuie luptat acum, pentru apararea civilizatiei occidentale. Luptat de-a dreptul, nu numai aparat…

      Apreciază

  2. Oare de ce nu are comentarii acest subiect?
    Pentru mine este foarte bun!
    Probabil ca nu este cool pentru poponarii de peste mari si tari, drept urmare lumea se abtine.

    Apreciază

    • Au fost comentarii pe Facebook. Nu ma deranjeaza ca nu sunt mai multe, la urma urmei este doar amintirea unei senzatii vagi, pe care am avut-o in timpul unei vizite fugare, intr-o mica zona a unui mare oras… Ceva punctual si personal, care iese si din aria tematica a blogului.
      In schimb, ma delimitez total de epitetul „poponari”, folosit de tine. Eu cred intr-o determinare genetica a orientarii sexuale, deci nu-i voi privi niciodata acuzator pe homosexuali. Poate voi aborda vreodata si acest subiect aici, sa vezi atunci comentarii! 😉

      Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s