Luna, spaima mistreţilor

– Mama, ţie pe unde ţi-ar fi frică să mergi, pe aici?, întreabă Luna cocoţată pe pătuţul ei, arătându-mi, cu un gest larg şi un degeţel mic, nişte jdemii de kilometri de pe mapamondul desfăşurat pe peretele alăturat.

Mi-e teamă că a apucat să audă prea mult din ştirile despre atentatele din ultima vreme şi încerc să duc pericolul potenţial cât mai departe de noi, prin zone prea exotice sau obscure pentru a se simţi ameninţată (aşa cum mă simt eu):

– În… Rusia, cred. E o ţară uriaşă, cu multe locuri sălbatice şi cu mulţi oameni răi. Uite, acolo unde e zona aia mare cu pădure, îi indic eu forma verde a Rusiei de pe hartă. Şi în Brazilia am auzit că ar fi periculos să ieşi pe stradă în multe cartiere, e sigur doar dacă stai în zona hotelurilor pentru turişti, care e bine păzită.

– Şi mie mi-ar fi frică în Rusia, mă consolează ea cu seriozitate. Şi ştii unde mi-ar mai fi?

Nu ştiu.

– În America de Sud, în America de Nord, în Africa… Ia uite ce urâtă e şi Groenlanda! Cred că şi în Australia mi-ar fi frică…

Deci i-ar fi frică peste tot, practic. Încerc să îi deturnez atenţia traducându-i numele paradoxal, de „Ţară Verde”, al bucăţii aceleia de pământ danez îngheţat şi explicându-i că Australia este condusă, ca şi Canada şi alte câteva ţărişoare mai mici, de către distinsa regină a Angliei, deci e o ţară civilizată, cu ceai şi canguri:

– Şi în Antarctica mi-ar fi frică, continuă ea implacabil.

Bine că tot nu-i place să citească! Altfel, ar fi observat că pe harta noastră scrie „Antarctida” în loc de „Antarctica” şi asta chiar că ar fi fost un pic de speriat, pentru că habar nu am să îi explic diferenţa dintre cele două denumiri! În plus, harta are şi greşeli, câteva chiar evidente. Am luat-o pentru ilustraţiile viu colorate, acum câţiva ani, când am hotărât că Luna era prea mare pentru afişele uriaşe cu litere, cu ore sau cu personaje din desene pe care i le-am încropit eu pe calculator de-a lungul vremii, în scopuri educative şi în urma unei munci susţinute, de chinez.

– În Antarctica sunt mulţi urşi.

– Şi în România sunt, mă apuc eu să ţin, complet aiurea, cu ursul. Doar că nu sunt albi, ci bruni.

– În România nu mi-ar fi frică. Aici mă pot descurca.

Îmi pare rău că nu puteţi să ne şi vedeţi: ea extrem de serioasă în timp ce debitează grozăviile astea pe bandă rulantă, eu de-abia ţinându-mă să nu hohotesc.

– De fapt, cu urşii nu prea ştiu, mai taie ea puţin din lăudăroşenie. Dar de mistreţi în nici un caz nu mi-ar fi frică: dacă e copil nu-mi poate face rău, iar dacă mistreţul e om mare (!) eu îmi văd de treaba mea şi el nu mă atacă.

– Da’ ce treabă ai tu prin pădure?

– … ăăă… strâng gunoaiele şi… ăăă… şi altele.

Ce gunoaie?! Ce pădure?! Nu am timp să mă dezmeticesc, pentru că vine cu una şi mai şi:

– Dar cu racheta ţi-ar fi frică să mergi?, îmi indică ea o navă spaţială desenată naiv, în colţul nord-estic al hărţii.

Cred că sunt, totuşi, prea multe ilustraţii aiurea pe harta asta.

– Da, recunosc eu spăşită.

Se întoarce în patul comun, părând că se pregăteşte de somn. Părerea, însă, nu se confirmă, e într-o formă de zile mari:

– Şi unde nu ţi-ar fi frică deloc, mama?

– Cred că în România. Cunosc foarte bine limba, cam ştiu oamenii, locurile…

– În afară de asta.

– Nu ştiu… Am fost în multe locuri singură… Dar acum…

– În Africa ai fost?

– Am fost doar în Europa.

Nu ştiu dacă se pune că am trecut podul în Asia la Istanbul sau că am petrecut vreo săptămână în controversatul Israel, deci nu vreau să complic conversaţia, şi aşa destul de greu de dus spre orele unsprezece din noapte.

– Eu cred că în Congo e foarte periculos, se mută ea nonşalant pe continentul negru.

– Şi eu cred.

Oare cât o să mai rezist fără să hohotesc, totuşi?

– Ştii ce o să mă fac eu când o să mă fac mare?

– În afară de învăţătoare şi restantauratoare?, răsuflu eu uşurată că a schimbat subiectul cu unul mai familiar.

– O să fiu învăţătoare dimineaţa, o să-mi deschid restaurant seara şi, din când în când, o să fiu inventatoare.

Am o ciudată senzaţie de déja-vu, confirmată ulterior de arhivele blogului: acum fix, dar fix doi ani, eram fix în acelaşi loc şi spunea fix acelaşi lucru.

– O să construiesc o maşină care să dea anotimpurile când vreau eu. Să fie ziua mea acum, dacă vreau. Sau să fie vară mai des.

A evoluat, totuşi – la cinci ani voia să facă doar o amărâtă de săniuţă. Nu apuc însă să o laud pentru progresul tehnologic, pentru că se întoarce, cu ton egal, la tema serii:

– Dar cu balonul cu aer cald, mama, ţi-ar fi frică să zbori?

În caz că v-aţi întrebat vreodată de ce ajung să scriu, de obicei, abia noaptea târziu, acest articol devoalează unul dintre răspunsuri. Alt răspuns ar fi că acum am liniştea cea mai profundă şi singura neîntreruptă din toate cele douăzeci şi patru de ore. Şi că am bioritmul pe dos. Şi că mă bucur când pot să vă ofer, la cafeaua de dimineaţă, o povestioară veselă şi caldă. Să aveţi o zi pe măsură!