Între tabere

Nu, nu a muls vaca.

Acesta e răspunsul la o întrebare primită acum zece luni, după articolul despre prima tabără în care plecase fiică-mea. Era în vara anului trecut şi Luna părea să se distreze de minune, judecând după ceea ce ne povestea la telefon sau vedeam în poze, aproape în timp real, pe Facebook. S-a întors cu sute de fotografii şi impresii, deocamdată de neuitat. Încă şi acum mai găseşte câte ceva nou de amintit din acea tabără de pomină. Chiar azi dimineaţă, pe când mergeam spre şcoală, mi-a povestit cum s-a dus ea la o colegă mai mare, care tocmai aflase că îi murise bunicul, şi i-a spus „Condoleanţă!”. Şi uite-aşa transformă copiii până şi cea mai mare tristeţe care poate exista pe lume, moartea, în pretext pentru chicoteală…

Au mai fost câteva lucruşoare neplăcute în tabăra aceea. Vacile erau rele, pentru că nu au vrut să vorbească (!) cu ea; tocmai de aceea nici nu a muls vreuna, deşi îşi dorise mult să o facă. Piscina era rece şi nu a putut intra decât o dată în ea, pentru câteva secunde de senzaţii tari. A jucat într-o zi un joc „prost” („Ţară, ţară, vrem ostaşi!”), la care a fost ciuca bătăii, toţi adversarii încercând să spargă barajul la ea – cea mai mititică din tabără. Iar „un viespe” bine ascuns după o balustradă a înţepat-o fără milă, ocazie cu care a aflat că pătrunjelul stors pe înţepătură face minuni: „Să punem şi noi în solar, mama, ca să avem mereu şi să fie fără chimicale!”. Cum ar fi să umblu acum cu pătrunjel în geantă, în loc de tubul de Fenistil pe care îl am mereu la mine, pentru orice eventualitate?

În afară de aceste mici amănunte, tabăra a fost cea mai grozavă experienţă pe care a trăit-o Luna vreodată. Încă din tren s-a apucat de treabă, luând interviuri cu camera foto tuturor copiilor, inclusiv adolescentelor, care se purtau foarte generos cu cei mici şi îi răspundeau răbdătoare care este culoarea lor preferată sau la ce materii fac pregătire suplimentară. De fapt, suspectez că aceste adolescente (eleve de sfârşit de gimnaziu) au fost motivul principal pentru care i-a plăcut Lunei în tabără, ea optând să se cazeze cu ele, în camera denumită prici, care avea „mii de pate” cică, în loc să stea în camere cu două, trei paturi, cu copii de vârsta ei şi, eventual, cu un adult însoţitor. S-a întors acasă cu expresii „de oameni mari”, gen „Las-o baltă!” şi „Mă duc să îmi exersez şutul”, cu o figură nouă de dans (semnul cu degetele la ochi, făcut de Uma Thurman şi Travolta în Pulp Fiction) şi cu un tricou franjurat artistic.

Şi-a făcut mulţi prieteni acolo. Cam toată tabăra, inclusiv proprietarii şi angajaţii pensiunii, precum şi familiile lor extinse. Drept urmare, a avut parte de un pic de tratament preferenţial din partea celebrului Ghiţă („boss Ghiţă”), instructorul de călărie/îngrijitorul cailor, fiind urcată de mai multe ori pe calul lui personal, călătorind numai pe capra căruţei, alături de el, sau beneficiind de şedinţe suplimentare de gâdilat. Ghiţă este aşezat acum, în amintirea Lunei, în acelaşi panteon cu Domnul Soare, unul dintre paznicii lui taică-său, cu care are ea discuţii mai filozofice în timp ce vizitează împreună porcii de la ferma noastră.

A făcut excursii la râu, a traversat un pod precar, s-a dat pe liane (?!), a jucat biliard („cu plinele sau cu ne-plinele”), a învăţat o groază de cântece noi din playlist-ul Kiss FM şi, în general, nu a stat locului nici măcar o clipă. Apoi, revenită acasă, nu i-a tăcut gura multă vreme, ocupată să ne povestească cu forţa, de mai multe ori, aventurile grozave pe care le trăise. Şi să ne arate la infinit pozele şi filmele ei:

– Ǎsta în mod normal ar trebui să fie un cal. Aici ar trebui să fie o vacă.

Dar nu era. Sau:

– Aici era priciul, iar patul meu era aici.

Şi arăta cu degetul cam la un metru în stânga pozei. Sau:

– Uite ce frumoasă e Maria! Şi e adolescentă, îţi dai seama?!

Îi explicasem mai demult Lunei că adolescenţii trec prin mari schimbări fizice şi se întâmplă des să fie mai urâţei în perioada respectivă. Pe de o parte, o învăţam să nu râdă de coşurile altora, pe de alta, o pregăteam sufleteşte pentru ale ei.

Perle tematice a mai scos multă vreme. La vreo lună după tabără, de exemplu, m-a întrebat din senin:

– Mama, mai ţii minte chinezii ăia doi din gară?

Când o condusesem la tren, văzuserăm împreună un cuplu de japonezi pe peron:

– Da, Luna, îi ţin minte pe japonezi, o uimesc eu cu memoria mea. Ce e cu ei?

– Au urcat în acelaşi tren cu noi. Dacă vrei să-i vezi, să ştii că sunt la Braşov, i-am văzut eu când au coborât.

E bine de ştiut, nu?…

În noiembrie, a plecat din nou la pensiunea Brânduşa. Aceeaşi tabără, dar un pic mai scurtă şi doar cu copii mici, pentru că cei mari nu aveau vacanţă atunci. I-a plăcut, dar nu a fost atât de mare entuziasmul ca în vară, când avusese timp mai frumos şi colege mai adolescente. Cea mai frumoasă amintire a fost că era un cal nou acolo şi au avut copiii onoarea să îl boteze (cu numele Brânduşa, ce surpriză!), iar cea mai urâtă amintire a fost „Când mi-am murdărit cizmele cu praf”. Pentru că acum avea şi ea cizme din acelea mişto, de cauciuc negru, pentru călărie, cum văzuse în vară la fetele mari.

Şi eu am rămas cu o amintire frumoasă din tabăra aceasta. Pentru că nu aveam bani atunci când trebuia să achit avansul, am rugat-o să mă împrumute din puşculiţa ei de nepoată unică a unui bunic tare darnic. După o vreme, când trebuia să dau şi restul sumei, am rugat-o pe Luna:

– Adu-mi aminte să duc deseară banii pentru tabără, te rog.

– Mama, ştii ce m-am gândit?, mi-a răspuns copilul, după o scurtă reflecţie. Tu zici mereu că când începi un lucru trebuie să îl şi termini.

– Da, şi?, mă umflu eu în pene puţin văzând rezultatele educaţiei consecvente pe care i-o fac.

– Eu zic că, dacă am dat avansul, să dau şi restul, tot din banii mei. Aşa ar fi normal, nu?

Am iubit-o mult în ziua aceea. Mult, mult, mult, mult de tot!

În vara viitoare, va merge din nou în tabăra aceea. Mai precis, plecarea este pe 27 iunie. Dar, pentru că am rezervat locul încă din iarnă, Luna a început tot de atunci să îşi facă, deja, bagajul. Mental, deocamdată, pentru că am pus piciorul în prag atunci când mi-a cerut valiza să îşi pună papuceii în ea („Să fie acolo, pentru orice eventualitate!”). Ştie precis câte şi care perechi de pantaloni va lua cu ea, ce tricou va purta la micul dejun şi ce costumaţie festivă va avea la focul de tabără de la final. Aproape că nu e zi să nu-mi comunice încă o idee nouă care îi vine legat de conţinutul bagajelor sau de surprizele pe care le pregăteşte celor de la Avrig – cărora le-a dus mici cadouri şi în toamnă: un pluş pentru fetiţa bucătăresei şi un breloc cu un cap de cal pentru Ghiţă. Şi mai e ceva ce ţine neapărat să îi pun în bagaj, în cantităţi cât mai mari. Dar despre asta o să vă povestesc mâine, când o să am şi un mic concurs cu premii pentru voi.

Anunțuri

18 gânduri despre „Între tabere

  1. Ce frumos pare sa fi fost! Eu n-am trimis-o pe Eliza in tabara inca (doar excursie scurta de 3 zile). Voiam anul acesta, dar nu cred ca voi reusi. Cine organizeaza tabara de calarie? Nu imi mai amintesc.

    Apreciază

  2. Misto! Mi se pare cool dorinta Lunei de a fi cazata in camera cu adolescente! :-). Si eu am avut dorinta asta intr-o tabara, cand aveam 10 ani. Desi adolescentele erau si vecinele mele de bloc, „cererea” nu mi-a fost acceptata. Deci, cu fiecare tabara, fetitele noastre se mai maturizeaza putin. Incearc-o pe Luna si cu o mini tabara de drumetii de genul celei in care a fost fetița Laurei in toamna. Sigur i-ar placea!

    Apreciat de 1 persoană

    • A venit la scoala oferta de tabera de vara, cu una in Retezat care ni s-a parut tuturor foarte interesanta, cu activitati multe, multe, inclusiv drumetiile despre care spui tu. Am platit si acolo un avans, apoi Luna a aflat ca transportul se face cu autocarul si nu a mai vrut. I-a displacut foarte tare in excursia din toamna, de la Sinaia, desi nu are rau de transport. Cand a auzit ca ar trebui sa stea o zi intreaga in autocar, a preferat sa renunte la tabara…

      Apreciază

  3. Pingback: Concurs cu premii pentru igienă de voiaj şi nu numai | Mama Aluniţă

  4. Este perfect, cultivati cat mai mult patrunjel, sa nu cumva sa va mai intepe vreun ”viespe”. Aici este si un bine, in tot universul asta chimic pe care il ingeram zilnic, sistemul imunitar al omului a devenit tot mai fragil. De aici, avalansa de alergii.
    In concluzie, Luna nu este alergica la veninul de viespe.
    Faptul ca s-a dus sa ia interviu la cei mai mari, spune ceva demn de retinut. Arta de a stabili relatii tine de personalitatea fiecaruia.
    Sa nu uitam chinezii au coborat la Brasov. Cel putin acum sunt linistit, stiu unde ii gasesc.

    Apreciază

    • Vai, Mihai, se poate sa faci si tu aceeasi confuzie?… Japonezi erau, nu chinezi! Daca nu ma crezi, du-te la Brasov, ca sunt inca acolo! :-)))
      Si apropo de universul micut al copiilor, ti-a povestit Adriana ca, atunci cand i-am aratat-o Lunei pe internet si i-am spus ca e matusa ei de la Sibiu, Luna a intrebat imediat: „Ia vezi, il cunoaste pe Ghita?” :-)))

      Apreciază

  5. 🙂 tin minte ca in singura tabara in care am fost pandeam adolescentele pentru ca nu stateam in aceeasi camera. La ele era inghesuiala si tot as fi stat acolo mult si bine. Dar aveau activitati diferite, le admiram foarte mult si ele la randul lor preferau persoane mai mari.

    Apreciază

  6. Pingback: S-a terminat tabăra, au început poveştile | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s